Ingredientul necesar dobândirii imparţialităţii şi neutralităţii mediatorului

Iniţial, articolul avea altă destinaţie însă, pentru că ar putea fi de folos şi în mediere, postez aici partea care priveşte mediatorul.

Pentru care vor să citească şi restul, puteţi accesa direct titlul de mai jos sau link+ul de la finalul articolului.

Lectură plăcută!

Inima, mediator între Raţiune şi Simţire

Deşi sunt mediator de ani buni, am scris mai mult despre mediere şi mai puţin despre mediator şi rolul său în mediere. Posibil ca de acum să canalizez ceva energie şi acestui domeniu care m-a preocupat dintotdeauna, dar cu privire la care nu m-am simţit îndreptăţită să scriu până nu-i pătrund profunzimile care să-mi permită navigarea în siguranţă, atât pentru mine cât şi pentru cei care citesc ce sriu.

Contemplând puţin asupra rolului de mediator, am avut un „AHA” simpatic. Cu toţii suntem mai mult sau mai puţin mediatori. Fiecare ditre noi cred că s-a regăsit de câteva ori în postura celui care soluţionează un conflict, poate în copilărie, în adolescenţă sau ca adult, în familie sau la locul de muncă. Asta cred că explică fascinaţia cu care oameni din domenii atât de diferite au fost atraşi de profesia de mediator. 

Starea de conflict este considerată o stare de disconfort şi, de aici, dorinţa de a ocoli conflictul ori de a ieşi din el. Resorturile care ne determină să ocolim conflictul şi condiţiile în care se întâmplă nu fac obiectul temei de astăzi, prin urmare voi ocoli şi eu această temă. 

Ieşirea din conflict m-a preocupat în această dimineaţă, ieşirea cu intenţia de soluţionare.

După ani de experienţă, în esenţă, pot spune că rolul mediatorului este unul de a asigura climatul necesar în care părţile îşi aduc cu încredere propriile pietricele de adevăr, aşezate după o structură proprie, şi le pun pe masa mediatorului care le permite să facă schimb de pietricele, să le observe şi, mai apoi, să le pună la un loc, într-o nouă arhitectură, cu posibilitatea ca noua structură să capete durabilitate în funcţie şi de liantul pus la dispoziţie de mediator. 

Mi-au luat ani buni până când am înţeles că nu am nevoie decât de masa pe care sunt aşezate bucăţele de suflet care îşi caută locul într-o nouă structură, una proprie sau comună, şi de un liant care să dea fermitate noilor structuri construite, până la momentul la care, în mod liber, fiecare va alege să refacă structurile, înţelegând că vechea structură nu-i mai este de folos.

Cheia, aşa cum am înţeles în mediere, este acest liant iar liantul nu este altceva decât starea de acceptare a mediatorului pentru fiecare părticică de adevăr a oricărui participant şi a ceea ce, în climat deplin de acceptare, are să se demoleze şi să se reconstruiască, până când se naşte o nouă structură acceptată de toţi participanţii sau până când fiecare participant îşi reface propria sctructură cu care pleacă, chiar dacă pare să fie identică cu cea pe care a adus-o iniţial cu el. 

De ce este miraculos un astfel de liant?

Ori de câte ori mediatorul reuşeşte să intre în starea de acceptare, el iese din mecanismul de a judeca adevărul celorlalţi prin prisma modului său de a vedea lucrurile. În această stare, el acceptă că pot exista multe alte faţete ale adevărului iar energia lui devine una neutră, nepărtinitoare, imparţială iar părţile simt cu prisosinţă acest lucru, acesta fiind momentul în care ele se deschid şi medierea curge.

Beneficiile unei astfel de medieri? 

Indiferent de rezultat, părţile sunt mulţumite pentru că s-au simţit ascultate. Într-un astfel de climat, părţile îşi simt validate propriile adevăruri şi structuri. Ele ştiu, chiar dacă nu explicit, că doar într-un astfel de mediu îşi puteau expune bucăţele preţioase de suflet spre restructurare, devenind astfel propriii lor arhitecţi  ai noilor structuri construite.

Pentru a ajunge la gestionarea unei astfel de medieri, mediatorul are nevoie de deschidere şi de acceptare a tot ceea ce i se aduce în atenţie, fără a eticheta ca fiind bun sau rău ceea ce observă, vede ori simte. 

Pentru a ajunge la o astfel de acceptare, mediatorul simte că face propriile sacrificii: pare că renunţă, puţin câte puţin, la propriile adevăruri, chiar dacă se îmbogăţeşte cu multe alte sensuri. Întreg acest proces de devenire este unul destul de dureros pentru mediator. La început, el poate crede că este principalul destinatar al săgeţilor din partea fiecărei părţi şi asta îi provoacă durere de care este posibil să devină conştient decât în timp.

În măsura în care permite ca lucrurile să se petreacă, chiar dacă la început le încadrează în tipare, etichete, judecăţi de valoare, el capătă înţelepciune şi o stare de acceptare în care permite ca totul să curgă pentru că ştie că doar din această stare poate avea privirea de ansamblu care să-i permită să ghideze părţile să privească şi spre adevărul celuilalt şi spre structurile construite. 

El ştie, din această stare, după ce şi-a permis să-şi demoleze propriile structuri pentru a le recosntrui în alt mod, singur sau împreună cu alţii, cum să ghideze părţile în a-şi găsi propria soluţie de ieşire din conflict.

Astăzi ştiu, am această certitudine, că doar dintr-o stare de acceptare a tot ce se petrece în mediere, oricât de dureros ar fi, atât pentru părţi cât şi pentru mediator, se poate ajunge la ceea ce se cheamă înţelepciune. Înţelepciunea de a observa când bătălia din biroul tău pare una fără soluţii, dacă devii intolerant faţă de modul în care alţi oameni gândesc sau simt. 

A fi intolerant faţă de un mod de gândire sau faţă de ceea ce simte celălalt te face să devii şi tu parte a conflictului: devii părtinitor cu una din părţi sau, pur şi simplu, pari să fii o a treia parte care amplifică şi mai mult conflictul. Din această stare, dacă ai şansa să observi, ştii că nu mai poţi ieşi decât prin luptă, dorindu-ţi să obţii ceva pentru tine sau pentru una din părţi.

Privind în urmă, cred că nu este mediator să nu fi trecut prin acest proces. aşa învaţă, la locul faptei, prin practică, să devină imparţial, nepărtinitor, neutru faţă de conflict însă NU DEVINE NEPĂSĂTOR! 

Subliniez, mediatorul imparţial nu devine nesimţitor, dimpotrivă! Starea firească în care ajunge la un moment dat, este starea de înţelegere a ceea ce se petrece, pe un fond de compasiune iniţial pentru natura umană, devenind în timp detaşat şi capabil să gestioneze orice tip de conflict, nemaifiindu-i teamă de niciun fel de conflict, ştiind că apariţia lor este inerentă, dar detaşat că deţine ingredientul miraculor: ACCEPTAREA!

Plecând de la contemplarea celor de mai sus, am înţeles că şi pe tărâmurile noastre interioare se petrece exact acelaşi lucru, inima fiind de fapt mediatorul, mediatorul care învaţă să devină şi ea un mediator înţelept. 

„Aha”-ul meu de astăzi vine din faptul că am înţeles rolul inimii în gestionarea conflictelor noastre, atât interioare cât şi în relaţii.

Ce are inima de mediat? Care sunt părţile care se bat pe teritoriul ei? Răspunsul este simplu: Raţiunea şi Simţirea! 

Raţiunea şi Simţirea par să  se bată de când ne ştim, a devenit firesc!

Ceea ce cred că nu ştim încă, ceea ce n-am înţeles, poate doar pentru că n-am putut (deşi cred că ne-ar plăcea mai mult să spunem că n-am vrut), este că avem un mediator intern, INIMA. 

Dar, pentru ca inima să devină un mediator tot mai bun, aşa cum am zugrăvit extrem de sumar mai sus, ea trebuie să se deschidă, să accepte, deopotrivă, să vadă, să simtă ce se petrece cu Raţiunea, ce se petrece cu Simţirea.

Continuarea, pentru cei interesaţi, aici: eblogterapeutic.blogspot.com