Încă de când am început să scriu aici, pe blog, despre mediere, mi-am dorit să ajung să identific și să înțeleg cauzele mai adânci ale conflictului.
Nu mi-am imaginat că o astfel de dorință se poate transforma în cuțit cu gouă tăișuri. Am ajuns să „văd” dincolo de vorbe, am ajuns să simt, dincolo de ceea ce simțisem vreodată. Și totul a devenit foarte dureros. Precum piesele de Domino, treptat, s-a prăbușit totul în lumea mea, în jurul meu. Până am rămas cu totul singură, dar cu capacitatea de a vedea jur împrejur, cu ochii deschiși, fără să fac niciun efort.
Aveam să înțeleg că totul a avut un rost. Dar a contat nevoia/dorința de a înțelege rostul sau cauza conflictului.
Ca toată lumea, îmi părea că există un rost în conflict! Am descoperit că singurul rost este acela de a înțelege de ce te zbați. Rostul este acela de a te cunoaște, dacă altfel nu poți. Este un fel de rău mai mic. Prin urmare, nu mai cred în rostul conflictului ci în cauzele care-l alimentează. În fapt, nici în asta nu mai cred căci am văzut că înțelegea cauzei este doar o etapă. De aici, sunt mulți alți pași de făcut …
Sunt pași simpli dar grei, dacă supărarea din tine este mare.
Pașii, dacă ar fi să-i rezumăm sintetic, ar fi doar câțiva și încep, întotdeauna, cu înțelegerea faptului că o cauză aparentă nu este și o cauză reală a conflictului, fapt ce ajută întotdeauna în crearea disponibilității de a vrea să înțelegi. Este ceea ce te pune în starea de a observa, de a vedea lucrurile dincolo de aparențe. Odată instalată această stare, dorința de rezolvare a situației conflictuale devine tot mai puternică și lucrătoare pe fundal, chiar dacă uiți de ea, o scoți din minte, cum am făcut și eu cu dorința puternică de a ajunge să înțeleg cauzele conflictului și să scriu despre ele. Iată că, în zece ani, această dorință a lucrat cu mine, fără să îmi dau seama de la început ce se întâmplă. Aviz amatorilor: aveți grijă ce vă doriți, că Dumnezeu împlinește, când vine vremea potrivită :).
Pașii, odată dorința întrupată în tine, sunt asemenea unei scări pe care simți că trebuie să urci, căci pe loc nu ai astâmpăr să stai. Devin inevitabili, devin ispititori, asemeni treptelor din
imagine … ciocolatiul m-a determinat să o iau drept simbol; nu te mai poți opri … până la un moment dat când simți că trebuie să nu mai poți altfel și te oprești. Știi că ești pe o treaptă, suspendat, cocoțat bine uneori, dar trebuie să privești în jos, chiar dacă ai rău de înălțime.
Și așa, totul începe cu:
Acceptarea!
- acceptarea faptului că nu poți înțelege în totalitate, de la început, gestul/fapta/vorba care te-a rănit din partea celuialt;
- acceptarea faptului că ai fost rănit, că te-ai lăsat rănită, că cineva mai mult sau mai puțin drag a produs o ruptură în tine, în felul tău de-a fi; cel mai probabil a produs o schimbare cu care încă nu te împaci pentru că nu o vrei, nu ești pregătit să o vrei;
Înainte ca acceptarea să producă în tine mișcare, uneori tectonică, intervine lupta:
Lupta dintre acceptare și revendicare!
Este firesc! Firesc este să-ți revendici drepturile! Dreptul de a fi iubit, de a fi respectat, de a te bucura de rezultatele muncii tale! Drepturi … multe drepturi avem! Dar puține ni se împlinesc … și nu înțelegem de ce! Și revolta crește iar nevoia de a-ți revendica aceste drepturi este tot mai mare.
Într-o astfel de etapă, nimeni, nimeni nu poate accepta să privească în jos, pe scară, la rădăcină! Nimeni nu va putea să privească în această stare în jos, fără să amețească, cu risc mare de cădere! Într-o astfel de stare de revoltă, nimeni nu va accepta medierea pentru că nu acceptă, încă nu poate accepta situația în care se află.
Nu este important ca cel sortit medierii să cunoască acest lucru ci mediatorului. El trebuie să identifice această stare. Nu trebuie să fie psiholog ca să-și dea seama. Un mediator cu experiență știe. Dar asta nu însemnă că nu acceptă medierea. Dacă poate, dacă are înțelegere, el știe că reușita medierii ar fi aceea de a-l sprijini pe client în a face pasul acceptării. Pe el și pe cel cu care se află în conflict. Dacă mediatorul realizează asta, adesea părțile ajung să își rezolve singure conflictul.
Pe această treaptă a acceptării văd mediatorul de vocație, văd mediatorul cu bun simț, cu experiență în lucru cu oamenii, mediatorul care a rezolvat în el însuși conflictul. Da! Este temă de articol de sine stătător dar nu puteam să nu menționez aici această chestiune. Un conflict, ca să-l poți duce la capăt ca mediator, ai nevoie să-l fi rezolvat tu întâi, tu, în interiorul tău. Dacă ceva, oricât de infim, te determină să judeci lucrurile în vreun fel, oricât de puțin și oricât de pasager îți este gândul de judecată a situației, a uneia din părți, a ceva din ceea ce i se dezvăluie în întregul proces de mediere, atunci medierea va fi mai grea, căci atârnă această judecată ce se vrea rezolvată.
Mediatorul care nu a ajuns să perceapă acest pas, cel mai probabil mă va judeca. De ești în judecată, dă-ți voie să faci un pas înapoi. Dacă medierea nu este pentru tine și o modalitate prin care tu să crești, să știi că te afli temporar în mediere. Să nu te miri dacă se întâmplă.
Dacă ești mediator de vocație, și tu trebuie să parcurgi aceeași pași ca și clienții tăi, dar tu ai nevoie să o faci dinainte. Nu te îngrijora de nu poți de la început. Este suficient să îți dorești, dorința/intenția lucrează în tine și, în timp, ți se vor deschide ochii cum nu credeai că se poate întâmpla! Vei înțelege dintr-o dată ceea ce altă dată se desfășura sub ochii tăi dar nu puteai pătrunde nici cu mintea nici cu sufletul. Sub acest aspect mai vorbim altă dată, dedicat.
Așadar, dacă părțile mai sunt în mediere în această etapă, cu sprijinul mediatorului, fac tranziția de la starea/nevoia de revendicare, la starea de acceptare a situației care, lăsată înțelept la dospit, se poate transforma în dorința de a trece la pasul următor: nevoia de a rezolva situația. Iar pasul următor poate fi definit ca:
- acceptarea de rezolvare în contextul oferit de mediator.
Până la acest moment, după cum avem să ne dăm seama, încrederea construită anterior dă roade. Ea este strâns legată și direct proporțională cu ceea ce văd/simt părțile în mediator. Fie, mai au nevoie să stea în contradictorialitate, fie se lasă conduși, treptat de mediator în procesul de ajungere la un acord, fie el și acordul că nu pot fi de acord unii cu alții :). De ce depinde starea părților? De cele mai mute ori de mediator! De modul în care el a depășit situații similare sau de onestitatea lui, în special față de el însuși. De propria acceptare a situației sau de conștientizarea faptului că nu a depășit conflictul personal dar este pregătit, el cu sine, să o facă. Onestitatea nu este întotdeauna necesar a fi afirmtă în fața clienților dar starea interioară se transmite și clienții știu. Adesea reflectă temerile mediatorului.- De nu ați observat asta, dați-vă voie să o faceți. Este valabil în orice conflict, inclusiv între părți. Și ele au nevoie să parcurgă aceeași pași. Dacă o faceți voi întâi, măcar ca o meditație, ca o rugăciune, ca un dialog cu voi înșivă, am observat cât de mult ajută în mediere. De nu o puteți face pentru că nu înțelegeți, nu-i bai. Rămâneți observatori și … în timp, se va face lumină :).
Am amestecat pașii făcuți de părți cu pașii făcuți de mediator. Sunt aceeași, se îngemănează, merg împreună. Nu poți face singur pași spre soluționare, dacă ai apelat în mod real la cineva care să te sprijine. Ai nevoie de cineva care a făcut sau care este dispus să facă cu tine aceeași pași.
Nu este terapie, este facilitare, este mediere facilitativă, asistată de un mediator care a înțeles care-i mersul, a înțeles pașii spre rezolvare de conflict. Mi-au trebuit ceva ani și multe medieri, dar eu pricep mai greu unele lucruri, mă prind mai greu de lucruri evidente.
Suntem și noi o comunitate. De unul împărtășește și mai sunt câțiva dispuși să i-o ia pe urme, pic cu pic se înmulțește și ajungem la masa critică de mediatori care produc schimbarea. - Când am început să scriu primele articole despre mediere, trebuie să fac o mărturisire publică acum, am făcut-o întâi de toate în interes personal. Îmi dădeam seama că de una singură nu mă ia nimeni în seamă, în România. Acesta este principalul motiv pentru care am scris! Mi-am pus atunci problema concurenței. Ea s-a manifestat dar nu m-a afectat. Mi-am dat seama și s-a confirmat: fiecare are locul lui și nu i-l ia nimeni. Dacă își dă voie, intră în acceptare, deblochează și lasă să curgă, va întâlni exact oamenii de care nevoie, clienții care să-l ajute să crească și să trăiască! Își va face menirea, dacă îi este menit să fie mediator!
Toate au rostul lor, toate se învârt după o voință de care nu suntem conștienți, până ne trezim. După ce ne-am trezit, facem aceeași pași până la acceptare și eliberare de suferința produsă de trecut. Trecutul, rănle lui, se vindecă prin ACCEPTARE de aceea este primul, cel mai greu și mai complex pas! Dați-vă voie să îl faceți!
Am tot afirmat că schimbarea o realizăm împreună. Da, dar acum înțeleg mai bine: avem nevoie ca fiecare să schimbe în el ceva! Să facă trecerea de la revendicare la acceptare, pentru a ne pputea mai apoi, împreună, să ne ăndreptăm spre soluții.
Pregătisem un articol cu o propunere drastică ce o putem adopta acum, în vremuri grele pentru mediere. Mi-am spus că nu cred că nu știu dacă suntem noi,mediatorii, pregătiți pentru o astfel de schimbare. Cred că eu nu eram suficient pregătită și-mi era teamă de impact. Când voi fi pregătită, voi disctribui și articolul cu propunerea care cred că se impune la acest moment!
Voi continua articolele în acest registru.
Aseară am blocat doi colegi, se știu ei. Acum le deblochez conturile, cu nădejdea că le va fi și lor de folos. Unul este supărat pe el însuși, celălalt, pe mine, cel mai probabil invidios. Poate că și eu mai am ceva de înțeles aici: Și ajutorul/sprijinul trebuie dat cu măsură, până omul învață să-l prețuiască!
Să ne fie spre folos tuturor!
Medierea, cale spre armonie 