Despre răspunderea patrimonială a magistraţilor

Despre răspunderea patrimonială a judecătorilor şi procurorilor/

Publicat pe  Juridice.ro, in data de 23 octombrie 2009.

1. ”Vrem capul magistraţilor”, ”Cu orice preţ!”, ”Să plăteasca! Dacă se poate, pentru toate pagubele!”, ”Ei sunt vinovaţi pentru tot ce nu se întâmplă cum ne dorim noi în justiţie!”. Astfel de cuvinte auzim aproape zilnic în media românească, dar nu numai.

Deşi nu ne-am propus să fim un ”avocat” al magistraţilor, totuşi nu putem să nu observăm că din dorinţa/nevoia (uneori şi de răzbunare) ca cineva să plătească, uităm un lucru esenţial. Uităm că ne dorim o justiţie independentă, deşi o spunem ori de câte ori avem ocazia!

2. Nu îmbrăţişăm ideea că magistraţii nu ar trebui să răspundă. Dimpotrivă, credem că fiecare dintre noi trebuie să-şi asume răspunderea pentru faptele sale şi ca atare şi magistraţii, dar mai credem şi că trebuie să privim nuanţat lucrurile în această privinţă.

Înainte de a răspunde la intrebarea de ce nu răspund magistratii sau mai degrabă de ce nu am văzut noi nici un magistrat că a plătit pentru daunele pe care le-a generat prin hotărârile sale judecătoreşti, apreciem că este util să aruncăm o privire asupra reglementărilor in vigoare privind răspunderea acestora.

3. Vom reda în continuare reglementările relevante.

3.1. Constituţia României[1] reglementează cadrul general, atât al răspunderii statului, cât şi al răspunderii magistraţilor.

Potrivit art. 52 alin. 3 din Constituţie: ”(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”

3.2. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor si procurorilor[2] reglementează răspunderea statutului, răspunderea magistratului şi repararea prejudiciului.

Art. 94 din Legea nr. 303/2004 stabileşte felurile răspunderii magistraţilor: ”Judecătorii si procurorii răspund civil, disciplinar si penal, în condiţiile legii.”

Răspunderea statului, fără nici o distincţie între procesele penale şi alte categorii de procese, este reglementată de art. 96 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004: ”(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”

Răspunderea magistratului pentru prejudiciul produs de către acesta statului, precum şi dreptul statului la acţiune împotriva magistratului, de asemenea fără nicio distincţie legată de natura procesului, sunt stabilite de art. 94 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 303/2004: ”(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţa sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8) Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.”

Repararea prejudiciului, adică situaţiile şi modul în care persoana îndreptăţită se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubire împotriva statului, este reglementată distinct, în art. 94 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale, şi în art. 94 alin. (4) din aceeaşi lege, pentru erori judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale: ”(3) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

(4) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite in alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât in cazul in care s-a stabilit, in prealabil, printr-o hotărâre definitiva, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită in cursul judecaţii procesului si dacă aceasta fapta este de natura sa determine o eroare judiciară.”

Alin. (5) şi (6) ale art. 94 din aceeaşi lege întregesc tabloul: ”(5) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai impotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.”

3.3. După cum se poate observa, Constituţia şi Legea nr. 303/2004 stabilesc condiţiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului şi a magistraţilor pentru erorile judiciare. Astfel vorbim de două instituţii diferite: răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare şi răspunderea patrimonială a magistraţilor.

Însă, pentru răspunderea patrimonială a statului şi a magistraţilor pentru erori judiciare ce au ca izvor procesele penale, aşa cum ne indică art. 96, alin. (3) din Legea nr. 303/2004, cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor sunt stabilite de Codul de procedura penală.

Astfel, art. 504, alin. (1)-(4) C. pr. pen. prevede cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale. Art. 505, alin. (1)-(4) C. pr. pen. prevede felul şi întinderea reparaţiei. Art. 506 alin. (1)-(4) din acelaşi cod reglementează acţiunea pentru repararea pagubei, care poate fi pornită de către persoana ”îndreptăţită”. Iar art. 507 C. pr. pen. reglementează acţiunea în regres.

4. Având în vedere că în ceea ce priveşte răspunderea patrimonială a statului şi a magistraţilor pentru erori judiciare ”săvârşite în alte procese decât cele penale”, nu există o altă reglementare specială în afara celei cuprinse în Legea nr. 303/2004, unii autori şi-au îndreptat atenţia către răspunderea civilă delictuală.

Fiind o discutie mult prea tehnica, nu vom face referiri la natura juridica a celor două feluri de răspundere, dar un comentariu privind fundamentul raspunderii credem ca este necesar, tocmai pentru a putea sa intelegem mai bine rostul raspunderii civile.

Temeiul răspunderii patrimoniale a statului considerăm că este dat de faptul că statul este cel care administrează activitatea justiţiei, motiv pentru care deficienţele de orice natură îi sunt imputabile, fie că vorbim despre formarea magistraţilor, fie că vorbim, strict din punct de vedere administrativ, despre modul în care organizează justiţia (plecând de la finanţare şi mergând până la modul de organizare propriu-zisă a instanţelor şi a altor instituţii ce contribuie la buna funcţionare a justiţiei).

În sprijinul celor de mai sus, observăm că statul, prin intermediul puterii executive, este cel care o finanţează, şi tot statul, prin intermediul puterii legislative şi puterii executive, este cel care elaborează politicile după care funcţionează justiţia.

Astfel, considerăm că statul trebuie să răspundă pentru prejudiciile ce se nasc în patrimoniul unei persoane, fie că sunt imputabile magistratului, fie că sunt imputabile altor persoane care concură la săvârşirea unor erori judiciare, dar şi pentru prejudiciile produse de o organizare defectuoasă a justiţiei. Suntem de părere că statul trebuie să răspundă şi pentru prejudiciile de care se fac vinovate alte persoane decât magistratul, deoarece eroarea judiciară care se produce în urma oricărui tip de proces (penal sau civil) este, pe de o parte, conţinută de o hotărâre judecătorească, iar pe de altă parte persoana vătămată va pleca cu sentimentul că suportă o nedreptate din partea justiţiei, aceasta, de cele mai multe ori, neputând accepta sau înţelege că nedreptatea se datorează altcuiva şi nu magistratului care a pronunţat hotărârea. Aproape de fiecare dată cand o persoană este sau se simte nedreptatită, va tinde să considere că magistratul este cel vinovat, deşi exista posibilitatea ca acestuia să nu-i poată fi imputată nicio faptă contrară legii (spre exemplu, existenta unei marturii mincinoase care nu a putut fi dovedita). Magistratul este cel care pronunţă hotararea judecatoreasca, prin urmare, magistratul ii produce o paguba.

În toate aceste situatii, astfel cum prevede Constitutia, statul are obligatia sa îl dezdăuneze pe cel pagubit. Mai mult, statul, prin executiv si legislativ, are obligatia să asigure cadrul legal apt să permită acoperirea pagubei într-un timp rezonabil, astfel incat să fie înlăturate toate suferinţele persoanei nedreptăţite, totodată aceasta având satisfacţia că i s-a făcut dreptate.

5. În ceea ce priveşte reglementarea reparării prejudiciilor produse prin erorile judiciare, observăm mai întâi că legiuitorul a omis sa definesca eroarea judiciara. Daca in Codul de procedura penala sunt stabilite acele situatii cand pesoana prejudiciata trebuie despagubita, in materie civila lipseşte orice reglementare de acest fel.

În al doilea rand, in ceea ce priveste prejudiciile care au ca izvor alte procese decât cele penale, singura reglementare existentă, adică cea cuprinsă în Legea nr. 303/2004, condiţionează exercitarea dreptului la despăgubire al persoanei vătămate, de existenţa răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a magistratului.

Dincolo de faptul că se produce o discriminare evidenta în raport cu situaţia prejudiciilor produse în procesele penale, această împrejurare ne prilejuieşte mai multe observaţii critice:

5.1. A condiţiona dreptul persoanei la repararea prejudiciului de existenţa unei fapte penale sau a unei abateri disciplinare săvârşite de magistrat în timpul judecării procesului înseamnă a restrânge nepermis de mult acest drept, cu consecinţa că în multe situaţii victima erorilor judiciare va fi pusă în poziţia de a suporta ea însăşi consecinţele erorilor care nu-i sunt imputabile[3].

5.2. Sub aspect subiectiv, legea condiţionează răspunderea statului de vinovăţia magistratului, ceea ce contravine însuşi scopului pentru care credem că a fost reglementată această instituţie.

Dreptul la repararea prejudiciului ia naştere printr-o hotărâre definitivă prin care se stabileşte felul şi întinderea prejudiciului. Dacă în materie penala lucrurile sunt relativ simple cu privire la repararea prejudiciului,  în celelalte cazuri prevăzute de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, lucrurile sunt ceva mai complicate. Pentru ca o persoană să poată fi despăgubită, aceasta trebuie sa parcurga o serie de paşi şi să îndeplinească o serie de condiţii:

a. sa astepte sa se pronunte o hotărâre judecătoreasca de condamnare penală definitivă a judecătorului sau o hotărâre definitivă şi irevocabilă de sancţionare disciplinară (cu alte cuvinte, trebuie să se parcurgă un proces în care să se judece o faptă penală sau disciplinară a magistratului);

b. fapta penală sau disciplinară pentru care a fost condamnat sau sancţionat magistratul să fie comisă în cursul procesului (înţelegem prin aceasta o faptă în exercitarea atribuţiilor funcţiei specifice de magistrat, în timpul procesului prin care s-a generat eroarea prejudiciabilă);

c. să existe legătura de cauzalitate între fapta magistratului şi eroarea judiciară;

d. să existe o hotărâre definitivă prin care s-a stabilit răspunderea patrimonială a statului pentru acea eroare judiciară.

5.3. O alta chestiune deloc de neglijat este cea privitoare la curgerea timpului (la prescriptie). Exercitarea acţiunii disciplinare trebuie să fie efectuată înainte de a se împlini un an de la data săvârşirii abaterii. În paralel, dacă nu chiar ulterior, persoana prejudiciată va trebui să pornească ea însăşi o acţiune, de data aceasta împotriva statului, pentru a se constata eroarea judiciară, răspunderea statului şi întinderea prejudiciului. Din raţiuni legate de timp şi chiar economice, este posibil ca această acţiune să fie exercitată în paralel, lucru care nu este interzis prin nici o reglementare (cu alte cuvinte, justitiabilul se va lupta in acelasi timp si cu statul, respectiv Ministerul Finanţelor Publice, si cu magistratul).

Pe de altă parte, este însă de preferat să se aştepte pronunţarea hotărârii de către Consiliul Superior al Magistraturii, deoarece numai dacă va exista o astfel de hotărâre de constatare a săvârşirii abaterii disciplinare se îndeplineşte una dintre condiţiile necesare pentru repararea prejudiciului, în caz contrar acţiunea împotriva statului fiind sortită eşecului. În această situaţie, persoana prejudiciată va porni ulterior acţiunea de constatare a îndeplinirii tuturor condiţiilor, conform legii, pentru recuperarea prejudiciului.

Însă, atât în cazul unei condamnări penale cât şi în cazul unei ”condamnări” disciplinare, durata procedurilor va fi destul de mare. Desigur, în ipoteza în care hotărârea nu va fi una de ”condamnare” a magistratului, durata mare a procedurii nu va influenţa rezultatul final, având în vedere că persoana prejudiciată nu va mai avea nicio posibilitate de recuperare a prejudiciului suferit.

5.4. Potrivit reglementării actuale se naşte o discriminare între persoanele prejudiciate. Aşa cum am arătat mai sus, erorile judiciare pot avea drept cauze nu numai faptele culpabile ale judecătorului sau procurorului, ci şi alte împrejurări, independente de persoana judecătorului sau procurorului care a dat soluţia prejudiciabilă. Spre exemplu, în multe dintre cauzele reclamate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte aplicarea regulii unanimităţii în cazul acţiunii în revendicare, judecătorii români au dat soluţii conforme cu jurisprudenţa şi doctrina în materie (a se vedea, de pildă, Cauza Lupaş contra României). În astfel de situaţii, se pune întrebarea cum va fi  sancţionat judecătorul care a dat o soluţie concordantă cu opinia majoritară din doctrină şi jurisprudenţă? Va fi sau nu găsit vinovat judecătorul pentru că s-a conformat opiniei majoritare?

6. Chiar dacă persoana prejudiciată va reuşi să obţină acoperirea prejudiciului din partea statului, va începe lungul periplu al acestuia din urmă pentru recuperarea prejudiciului.

Conform dispoziţiilor Constituţiei şi ale Legii nr. 303/2004, răspunderea civilă a magistratului are aceeaşi natură juridică, indiferent de izvorul care i-a dat naştere.

Astfel, nici Constituţia, nici Legea nr. 303/2004 (a se vedea art. 94 şi art 96 alin. 1 şi 2) nu fac alte calificări, conferind răspunderii civile a magistratului caracterele ce vor fi evidenţiate mai jos:

6.1. Răspunderea are un caracter subsidiar şi este angajată în momentul în care statul a acoperit prejudiciul ce a fost generat de eroarea judiciară. Astfel, după exercitarea acţiunii în despăgubiri îndreptată împotriva statului şi  în urma constatării îndeplinirii tuturor condiţiilor pentru ca statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, să acopere prejudiciul, statul se poate îndrepta împotriva magistratului. Cu alte cuvinte, se angajează mai întâi răspunderea statului, cea a magistratului angajându-se numai ulterior, dreptul statului de a acţiona în justiţie pe magistratul neglijent sau care şi-a exercitat atribuţiile cu rea-credinţă luând naştere în momentul în care prejudiciul a fost acoperit.

6.2. Răspunderea se poate angaja numai dacă prin eroarea judiciară s-a cauzat un prejudiciu. Dacă nu au fost suportate daune de către stat conform procedurilor prevăzute, statul nu se poate îndrepta împotriva magistratului; cu atât mai puţin în situaţia în care persoana prejudiciată nu va introduce acţiune pentru repararea prejudiciului.

6.3. Erorile judiciare pot avea ca izvor fie procesele penale, fie alte procese decât cele penale (art. 96 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 303/2004).

6.4. Eroarea  judiciară trebuie să fi fost săvârşită cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Aici se cuvine să menţionăm că nici de această dată legiuitorul nu a arătat ce se înţelege prin rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Având în vedere absenţa unei definiţii legale a termenilor de rea-credinţă şi neglijenţa gravă, dar ţinând cont de faptul că vorbim despre elemente subiective, instanţa este cea care are căderea să stabilească aceaste stări.

6.5. Posibilitatea de a exercita sau nu acţiunea în despăgubiri este lăsată la latitudinea statului, această opţiune a legiuitorului putând da naştere la arbitrariu din partea statului. Aceasta cu atât mai mult cu cât nu sunt prevăzute criteriile după care să se stabilească împotriva cărui magistrat se va îndrepta statul şi împotriva căruia nu se poate îndrepta. De lege ferenda, se impune a fi înlăturat caracterul aleatoriu al angajării răspunderii civile, în sensul că fie statul se va îndrepta în mod obligatoriu împotriva tuturor judecătorilor şi procurorilor pentru care a trebuit să plătească despăgubiri ca urmare a erorilor judiciare, fie statul nu va exercita acţiunea în răspundere împotriva niciunui magistrat. Chiar şi în cazul în care statul, într-o viitoare reglementare, va trebui să se îndrepte împotriva tuturor magistraţilor care au comis erorile judiciare, tot se va menţine o situaţie inechitabilă în raport cu situaţiile în care, deşi s-a produs o eroare judiciară care aduce prejudicii unei persoane, totuşi statul nu va suporta niciun prejudiciu, fie din motive datorate celui prejudiciat (nu doreşte sau nu poate intenta acţiunea din raţiuni de ordin personal), fie din necesitatea surmontării unor condiţii dificile (art. 96 alin 4 din Legea nr. 303/2004). Cu alte cuvinte, dacă persoana prejudiciată, fie pentru că nu doreşte, fie pentru că nu cunoaşte faptul că se poate îndrepta împotriva statului pentru a-şi repara prejudiciul sau din alte raţiuni, nu intentează acţiunea în termenul de prescripţie, statul nu va suporta nici un prejudiciu şi pe cale de consecinţă nu va lua naştere dreptul acestuia de a porni acţiunea în despăgubiri împotriva magistratului.

6.6. Cuantumul prejudiciului pe care îl va suporta magistratul nu este prestabilit sau limitat. Astfel, statul va putea cere magistratului repararea întregului prejudiciu, inclusiv acoperirea cheltuielilor de judecată. Şi în acest caz, de lege ferenda, ar fi oportun ca legiuitorul să stabilească un mod de calcul pentru a determina cât din prejudiciul suportat de către stat va trebui acoperit de magistrat. Un astfel de demers ar fi util deoarece acoperirea întregului prejudiciu ar putea fi de natură să producă efecte negative nu doar asupra magistratului, ci şi asupra justiţiei însăşi. Expunerea nelimitată a patrimoniului magistratului, pe de o parte va genera reticenţă în ceea ce priveşte alegerea profesiei de magistrat de către absolvenţii de drept, iar pe de altă parte va influenţa luarea deciziilor de către magistrat, care va ţine cont de modul cum aceste decizii îi vor afecta patrimoniul.

6.7. Raportul juridic dintre stat şi magistrat nu este raportul obligaţional tipic reglementat de art. 998 şi urm. C. civ. Totodata, nu putem fundamenta această răspundere nici pe dispoziţiile art. 1000 alin. 3 C. civ.[4] Asa cum nu putem spune ca fapta magistratului generatoare de prejudicii este un fapt ilicit, tot astfel nu putem afirma ca raportul dintre stat şi magistrat este unul de prepuşenie. Considerăm că acest raport are ca temei obligaţia statului de a organiza justiţia,  în virtutea delegării puterii din partea cetăţenilor săi. Fapta magistratului – eroarea judiciara – este savarsita in exercitarea atributiilor sale de magistrat, iar nu in afara acesteia, precum fapta ilicita.

6.8. Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune, conform art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, este de un an. Dreptul la actiune se naste in momentul in care statul acopera prejudiciul, adică în momentul in care statul efectueaza plata catre justitiabilul pagubit.

7. Aşa cum se observa, instituţia răspunderii magistraţilor reprezintă una dintre multiplele modalităţi prin care poate fi afectată independenţa magistraţilor, privită individual.

Rolul justiţiei în general, şi al magistratului în special, este acela de a contribui la apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale tuturor celor care li se adresează, de a contribui la realizarea ordinii publice ca o a treia putere în stat, pentru realizarea binelui obştesc.

Plecând de la aceste considerente trebuie să privim problema răspunderii prin prisma rolului pe care îl are justiţia în ansamblul ei, dar şi  prin prisma rolului individual al judecătorului într-o societate democratică.

După cum am arătat, sunt numeroase neajunsurile pe care le generează actuala reglementare a statutului magistraţilor. După părerea noastră, se impune o nouă abordare a instituţiei răspunderii civile, în sensul aşezării acesteia pe alte baze, pe alte principii, care pe de o parte să redea justiţiabilului încrederea în justiţie, iar pe de alta parte sa asigure independenţa magistratului.

8. O nouă reglementare ar trebui să prevadă acele situaţii în care statul nu răspunde patrimonial, iar nu să stabilească, astfel cum o face actuala reglementare, acele situaţii în care statul este responsabil. Prin modalitatea actuală de reglementare se limitează, nepermis de mult, după cum am văzut, dreptul justiţiabilului de a-şi recupera prejudiciile generate de o eroare judiciară care nu-i este imputabilă. De aici se naşte şi sentimentul de neîncredere în instituţiile statului şi mai cu seamă în justiţie, şi desigur, sentimentul de nedreptate şi de neputinţă. Este posibil chiar, şi putem observa astfel de situaţii, ca justiţiabilul să nu mai aştepte ca instituţiile statului să-i recunoască drepturile, ci să încerce să-şi facă singur dreptate, ceea ce nu mai tine de esenţa unui stat democratic.

Credem că statul trebuie să răspundă nu numai pentru prejudiciile ce se nasc în patrimoniul unei persoane, fie că sunt imputabile magistratului, fie altor persoane ce concură la săvârşirea unor erori judiciare, dar şi pentru prejudiciile produse de o organizare defectuoasă a justiţiei. Aşa cum am precizat, statul trebuie să răspundă şi pentru prejudiciile imputabile altor persoane decât magistratului deoarece, pe de o parte eroarea judiciară ce se produce în urma oricărui tip de proces (penal sau civil) este conţinută de o hotărâre judecătorească, iar pe de altă parte persoana prejudiciată va încerca sentimentul că suportă o nedreptate din partea justiţiei. Răspunderea statului trebuie desigur dublată de posibilitatea acestuia de a se îndrepta împotriva celui care a provocat eroarea judiciară, atât pentru a-şi recupera o parte din daune, cât şi pentru a reda justiţiabililor sentimentul de încredere într-o justiţie dreaptă.

9. În concluzie, observând reglementarile in vigoare, pentru care, după părerea noastră şi  legislativul ar trebui sa raspunda, putem intelege de ce nu am vazut pana acum magistraţi care sa fie trasi la raspundere din punct de vedere patrimonial. In ceea ce ne priveste, nici nu ne dorim să vedem, pentru ca nu credem într-un act de justitie infaptuit cu sabia deasupra capului.

Daca totusi se va pune problema ca in viitoarele reglementari sa se prevada o raspundere civila menita sa influenteze actul de justitie, atunci ar trebui sa militam atat pentru existenta raspunderii civile a parlamentarilor, cat si pentru raspunderea civila a ministrilor, ale căror decizii influenţează desigur banii si viata oamenilor.


[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003

[2] Republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005

[3] A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/1998 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 182 din 18 mai 1998

[4] Art. 1000 alin. 3 C. civ.: “Stapanii si comitentii, de prejudiciul cauzat de servitorii si prepusii lor in functiile ce li s-au incredintat.”



Share/Save/Bookmark

a2a_linkname_escape=1;a2a_linkurl=””;

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s