Medierea – instituţie modernă în statul de drept – şi importanţa cunoaşterii acesteia de către viitorii jurişti

Este de notorietate faptul că aglomerarea instanţelor de judecată din România afectează întreg sistemul judiciar, că procesele aparent simple sunt întârziate din cauza birocraţiei, că deciziile instanţei vin după repetate înfăţisări şi termene prescrise.

Cu toate acestea, deşi medierea are drept scop principal degrevarea instanţelor de judecată de acele dosare ce pot fi soluţionate prin metode alternative precum medierea, practica medierii este foarte putin cunoscută în ţara noastră. Motivele pot fi diverse.

Spre exemplu, putem vorbi de faptul că deşi Legea 192 din 16 mai 2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator[1] a fost adoptată în urmă cu 3 ani, abia anul trecut au fost autorizaţi primii mediatori. Ca o consecinţă a  acestui fapt, corpul mediatorilor nu a avut timpul necesar pentru a-şi coagula forţele în vederea promovării profesiei de mediator. Mai mult decât atât, nici primul Consiliu de mediere, deşi avea menirea să facă acest lucru, nu a reuşit, poate şi datorită frământărilor inerente oricăror începuturi, aşa cum ne-am obişnuit în România. Mai mult decât atât, nici alte instituţii ale statului nu au făcut eforturi în acest sens deşi avantajele recurgerii la această metodă alternativă de soluţionare a conflictelor sunt bine cunoscute.

Deasemenea, este de notorietate faptul că Biserica se bucură de un grad ridicat de încredere în rândul populaţiei noastre, ba, mai mult decât atât, peste 90% dintre români se declară creştini şi, cu toate acestea, aşa cum ar fi de aşteptat în rândul unei astfel de societăţi majoritar creştine, dialogul nu este prezent; comunicarea nu se realizează. De solidaritate ce să mai vorbim?!

masa mediere 2

Iată că a venit momentul implementării unei instituţii care poate reada societăţii româneşti posibilitatea reluării dialogului atât interpersonal cât şi instituţional.

Cu toate acestea, deşi nu beneficiază de o promovare bine organizată, instituţia medierii devine din ce în ce mai cunoscută.

Fiind o instituţie de importanţă majoră pentru un stat de drept cu o populaţie al cărei nivel de dezvoltare culturală a crescut în ultimii douăzeci de ani (e drept, mai lent decât ar fi fost de aşteptat), este necesar ca această instituţie să fie cunoscută, încă din timpul facultăţii, cel puţin de către studenţii şi masteranzii (care nu au studiat-o în timpul facultăţii) care urmează studii juridice. Este necesar ca această instituţie să fie studiată de către orice student ce va urma o carieră juridică nu doar pentru a şti când şi cui îi foloseşte aceasta ci şi pentru a-i permite viitorului jurist (avocat, magistrat, notar, consilier juridic, funcţionarpublic) să-şi formeze anumite deprinderi, anumite competenţe precum cele de comunicare sau negociere. Deprinderile şi competenţele create prin studierea unei astfel de instituţii pot fi de folos viitorului jurist în oricare dintre profesiile mai sus menţionate.

În condiţiile în care studenţii vor avea cunoştinţe despre mediere încă de pe băncile şcolii, atunci putem avea garanţia că nu vor fi reticenţi în a apela la mediere, cănd ei înşişi se află într-un diferend sau chiar să apeleze la această procedură pentru rezolvarea conflictelor pentru care au fost mandataţi de către clienţii lor să le rezolve în instanţă. Astfel, magistratul, când va considera utilă o astfel de procedură, va putea recomanda părţilor să apeleze la un mediator pentru rezolvarea unui anumit tip de conflict. Avocatul, deasemenea, în funcţie de speţele ce-i sunt supuse spre rezolvare, fiind familiarizat cu medierea şi cunoscând avantajele alegerii acestei căi de soluţionare, va şti când este bine pentru clientul său să recurgă la procedura medierii.

Treptat, se va ajunge la o practică generală, date fiind numeroasele avantaje pe care le poate aduce medierea pentru orice persoană care apelează la ea.

Totodată, nu putem neglija faptul că, pe parcursul studierii procedurii de mediere şi ulterior prin recurgerea la o astfel de procedură ca alternativă la justiţie, se vor crea anumite obişnuinţe, anumite deprinderi ce vor creşte calitatea serviciilor oferite clienţilor de către viitorii jurişti.

Mai mult decât atât, cu excepţia magistraţilor, oricare altă profesie juridică este compatibilă cu cea de mediator, potrivit legii în vigoare (Legea 192/2006 privind medierea şi formarea profesiei de mediator).

În viitor, oricare dintre cei angrenaţi cel puţin odată, într-o astfel de procedură, având în vedere rata de succes şi beneficiile medierii, vor prefera dialogul, vor prefera comunicarea, şi negocierea, oricăror alte forme de rezolvarea diferendelor. Astfel se pot pune bazele pentru dezvoltarea unei societăţi ce va avea ca regulă de funcţionare şi de rezolvare a diferendelor – DIALOGUL.

O societate în care dialogul, comunicarea este o regulă de bază pentru membrii săi, pentru instituţiile sale, o astfel de societate se află pe scara cea mai de sus a dezvoltării sale.

Cu alte cuvinte, putem spune că medierea ne poate readuce în societate dialogul care lipseşte socităţii româneşti de prea multă vreme. Ne lipseşte comunicarea nu doar la nivel instituţional, fapt ce se observă cu ochiul liber, ci şi la nivel interpersonal. Dialogul este fecund, el înalţă exigenţa gândirii. Dialogul este calea spre evoluţie a unei persoane, a unei instituţii, a unei societăţi. Cel alflat în dialog se îmbogăţeşte cu sensurile pe care i le descoperă ceilalţi.

Aşadar, medierea nu este doar o instituţie modernă a dreptului ci este şi o instituţie care arată nivelul de dezvoltare al unei societăţi.

Ce este medierea.

Ca şi instituţie, medierea este o metodă alternativă – „Alternative Dispute Resolution” (mai nou este denumită ca metodă oportună – „Apropriate Dispute Resolution” ) de rezolvare a conflictelor, după o procedură generală prevăzută de lege, în condiţii de confidenţialitate totală, de autodeterminare a părţilor, de neutralitate şi imparţialitate a mediatorului profesionist (ales în mod voluntar de părţi) şi cu multe avantaje (pecuniare şi nu numai) pentru părţile care au disponibilitatea să ajungă la un acord, pe cale amiabilă.

Aşa cum legea însăşi o spune (Legea 192/2006[2]) la art. 1, alin. 2),  medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acorda mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele si să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei solutii reciproc convenabile, eficiente si durabile.

Avantajele medierii.

Pe termen scurt, avantajele medierii sunt uşor de prevăzut şi de cuantificat. Astfel, un prim avantaj ce poate fi perceput ca atare de către orice justiţiabil care decide să pună capăt unui conflict prin mediere este determinat de factorul timp. Dacă în instanţă este cunoscut momentul de început al procesului, cel de final este greu de prevăzut, fie din cauza procedurilor greoaie ce trebuiesc îndeplinite fie din cauza numărului mare de dosareaflate pe rol. În ceea ce priveşte medierea, timpul este cu mult redus iar procedura este simplă, lucru ce duce deasemena la reducerea timpului de rezolvare a conflictului. Astfel, economia de timp poate duce şi la o economie de natură pecuniară. Mai mult decât atât, stresul generat fie de şedinţele propriuzise de judecată (de aglomeraţie, de aşteptare, de imposibilitatea de a fi ascultat pentru tot ce ai de spus) fie de imposibilitatea de a prevedea rezultatul (favorabil sau nu) este cu mult redus, dacă nu chiar înlăturat.

Un alt avantaj imediat resimţit de către persoanele (fizice sau juridice) care aleg procedura medierii este cel al diminuării costurilor; costurile în procedura medierii pot fi sensibil mai mici decât în instanţa de judecată. Mai mult decât atât, dacă părţile ajung să încheie un acord, rezolvând un conflict aflat pe rolul instanţelor, legiuitorul a prevăzut posibilitatea restituirea taxei judiciare de timbru, indiferent de momentul în care părţile au decis suspendarea procesului. Astfel, odată ajuns acordul de mediere în instanţă, la cererea părţii interesate, va dispune restituirea taxei de timbru.

Este cunoscut faptul că majoritatea şedinţelor de judecată sunt publice iar şansele ca anumite informaţii să apară în media şi să producă efecte negative asupra persoanelor implicate sunt foarte mari. Tocmai de aceea, confidenţialitatea este un alt avantaj pentru oricare dintre situaţiile în care părţile nu-şi doresc o publicitate negativă, nu doresc a fi cunoscute aspecte private ale vieţii lor personale sau anumite aspecte ce ţin de bunul mers al afacerilor pe care acestea le derulează.

Faptul că părţile participă direct la găsirea soluţiilor duc spre o rată mare de succes a medierii. Totodată, medierea păstrează relaţiile dintre părţi. Fexibilitatea procedurii de mediere este ea însăşi un avantaj care produce efecte benefice prin alegerea acestei metode. Nu este de neglijat rata mare de succes a medierii.

Din perspectiva unui avocat, avantajele pot fi următoarele:

~        Spiritul combativ poate fi dezlănţuit în timpul medierii, fără constrângeri ori sancţiuni cum se întâmplă în cazul instanţei de judecată.

~        Un verdict negativ în instanţă ar putea duce la pierderea unor clienţi sau a unor potenţiali clienţi.  Un succes în mediere poate însemna nu doar păstrarea unui client (mulţumit) ci şi păstrarea unui client ce poate aduce alţi clienţi.

~        La mediere, onorariul de avocat poate fi ceva mai mare decât în instanţă. Mai mult decât atât, se poate negocia şi primi un onorariu de succes.

~        Procedura medierii poate oferi acelaşi grad de satisfacţie ca şi câştigarea unui proces în instanţă.

În ceea ce priveşte statul, avantajele (bine cunoscute de către statele ce au implementat această procedură cu mult înaintea României) pot fi: degrevarea instanţelor de judecată, creşterea calităţii actului de justiţie şi implicit creşterea încrederii cetăţeanului în actul de justiţie, scăderea costurilor aferente organizării judiciare şi altele asemenea. Astfel, cu un numar mai mic de dosare pe rol, magistraţii vor putea afecta un timp mai mare atât studiului individual cât şi studiului dosarelor ce-i revin spre soluţiare iar soluţiile ce vor fi pronunţate au toate şansele să conţină tot mai puţine erori judiciare. Mai mult decât atât, tot mai puţini justiţiabili vor fi nemulţumiţi de serviciile oferite de stat în materie de justiţie.

Dincolo de toate aceste avantaje imediate, pe termen lung putem vorbi de avantaje mult mai importante decât acestea. Fiind o metodă de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, medierea poate aduce o îmbunătăţire climatului social actual din România. Putem vorbi astfel de o îmbunătăţire a comunicării la nivel instituţional şi dintre instituţiile statului şi cetăţeni. O bună comunicare dintre instituţiile statului presupune şi asigurarea bunelor servicii pentru cetăţean şi astfel se asigură un climat de încredere şi respect faţă de instituţiile satului.

Cu cât un număr tot mai mare de persoane va alege medierea pentru a pune capăt divergenţelor dintre ele, cu atât vom avea o comunicare mai bună între membrii societăţii, la orice nivel. Se va realiza astfel un climat general bazat pe respect şi încredere reciprocă şi între membrii societăţii. Un climat in care membrii comunitatilor mai mari sau mai mici, in realizarea propriilor obiective, vor tine cont si de interesele celorlati. Va putea fi  tot mai consistentă şi vizibilă solidaritatea dintre cetăţeni, solidaritate care astăzi nu este tocmai perceptibilă. Treptat, zicala „să moară şi capra vecinului” nu va mai fi atât de des invocată şi aplicată de către cei ce se consideră nedreptăţiţi, într-un fel sau altul.

Mediatorul.

Fiind nu doar o ştiinţă ci şi o artă, medierea este imperios necesar a fi  exercitată de către persoane cu o paletă largă de calităţi personale, abilităţi şi competenţe profesionale şi, nu în ultimul rând, să beneficieze de o bună cunoaştere a naturii umane.

Mediatorul nu este nici avocat (deşi poate avea şi profesia de avocat – cele două nefiind incompatibile), nici judecător, nici sfătuitor, nici psiholog. El nu poate constrânge părţile să ajungă la un acord, să accepte o înţelegere şi nici nu dictează termenii acordului atunci când părţile ajung la un numitor comun. Mediatorul nu dă sfaturi şi nici consultaţii juridice. Nu dă sfaturi părţilor în alegerea unei soluţii din mai multe posibile şi analizate de părţi.

Rolul mediatorului este de a asista, de a ghida părţile, de a le ajuta să ajungă la un acord, pe cale amiabilă. Le ajută să comunice, să identifice realele necesităţi şi interese, să le conştientizeze şi să se ghideze în funcţie de aestea în găsirea soluţiilor şi totodată să înveţe să nu neglijeze nici interesele şi nevoile celorlalţi, preîntâmpinând astfel frustrarea sau resemnarea.

Putem conchide că mediatorul are de îndeplinit o funcţie nobilă: de a ajuta părţile să comunice între ele, să se asculte reciproc şi să ţină seama fiecare de nevoile celuilalt. În acest fel, mediatorul are un rol important în societate. El poate constitui un model de urmat.

Procedura medierii.

Întreaga procedură a medierii se bucură de un climat de încredere ce se stabileşte între părţi şi mediator. Părţile sunt cele care aleg mediatorul care să le faciliteze negocierile pentru ajungerea la un acord pe cale amiabilă, reciproc avantajos.  Astfel, părţile au certitudinea că apelând la un mediator vor fi ascultate toate doleanţele lor, că mediatorul este neutru şi imparţial şi totodată li se acordă toată atenţia necesară pe care nu o regăsesc în instanţă. Mediatorul se află acolo doar pentru ei şi este dispus să îi asiste, să îi ajute să găsescă soluţiile propuse chiar de către părţi. Astfel, ajungăndu-se la soluţii  generate şi acceptate chiar de părţile aflate în conflict, atât rata de finalizare a medierii printr-o înţelegere cât şi rata respectării acordului este una foarte mare. Implicit, în urma medierii toate părţile vor fi mulţumite după încheierea acordului, fiecare obţinând ceea ce şi-a dorit şi a fost posibil să obţină, pe când în instanţă rezultatele unui proces sunt de multe ori incerte.

Trebuie să subliniem totuşi faptul că şi atunci când un justiţiabil are certitudinea că va avea câştig de cauză în instanţă, poate constata că este mai avantajos pentru el să recurgă la mediere. Cu atât mai mult cu cât, apelând la mediere, va putea păstra bunele relaţii cu cel ce se află în conflict.

Aşa cum am menţionat şi mai sus, procedura medierii este una relativ simplă în care părţile se prezintă direct şi personal sau pot fi reprezentate, pot fi însoţite de persoane care să le fie de ajutor în luarea deciziilor precum soţul sau soţia, pietenul sau prietena, avocatul, sau orice altă persoane care îi poate fi de ajutor.

La mediere pot merge părţile împreună sau numai una din părţi poate iniţia procedura iar cealaltă parte să accepte ulterior medierea.

Părţile vor încheia un contract de mediere împreună cu mediatorul ales, în condiţiile stabilite de lege, un contract în care părţile convin să dea dovadă de disponibiliate pentru soluţionarea divergenţelor ce îi despart.

Şedinţele, discuţiile dintre părţi se pot desfăşura în comun iar atunci când mediatorul consideră că este necesar, va purta discuţii separate şi cu fiecare dinttre părţi, în aceleaşi condiţii de confidenţialitate şi imparţialitate din partea mediatorului.

Când părţile ajung la o înţelegere, se încheie un proces verbal şi un acord de mediere, semnat de către părţi şi mediator iar acordul va fi înmânat părţilor şi după caz instanţei care a trimis părţile la medirere.

Domeniile în care poate fi aplicată cu succes medierea.

Domeniile în care medierea poate avea succes sunt diverse.

Domeniile pe care le menţionează Legea 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator sunt următoarele (art. 2 alin. 1 şi 2):

~        Drept civil: partaje, revendicări, pretenţii

~        Dreptul familiei: divorţuri, partaje de bunuri comune, încredinţarea minorului

~        Drept comercial: pretenţii, revendicare, somaţii de plată

~        Drept penal: plângeri prealabile

~            Domeniul protectiei consumatorilor: prejudiciii, nerespectarea clauzelor contractuale ori a garanţiilor acordate, clauzele abuzive.

Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum si orice alte drepturi de care partile, potrivit legii, nu pot dispune prin conventie sau prin orice alt mod admis de lege (art. 2 alin. 4 din Legea 192/2006).

Conchidem aşadar, prin prisma celor arătate mai sus şi prin prisma modificărilor benefice preconizate a fi aduse Legii 192/2006, că medierea este o instituţie modernă a unui stat modern, a unei societăţi aflată pe o treaptă mai înaltă a dezvoltării sociale, societate ai cărei membri vor prefera dilogul conflictului, vor prefera negocierea mai întâi de toate, vor prefera păstrarea bunelor relaţii.

Într-o astfel de societate în care membri săi devin solidari ne dorim cu toţii să ne desfăşurăm activitatea dar, pentru a construi o astfel de societate, trebuie să punem cu toţii umărul. Activitatea mediatorului singur, fără ajutorul celorlalte profesii juridice, va fi percepută ca şi picătura de apă într-un ocean învolburat.

 


[1] Publicată în M. Of., P Iîi,  Nr. 441 din 22 mai 2006

 

[2] Idem.


Share/Save/Bookmark

a2a_linkname_escape=1;a2a_linkurl=””;

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s