Revendicarea proprietăţii de către un coproprietar

POSIBILITATEA  APĂRĂRII DREPTULUI DE PROPRIETATE COMUNĂ

PE COTE-PĂRŢI DE CĂTRE UN COPROPRIETAR

ŞI

ACCESUL LIBER LA JUSTIŢIE

REVENDICARE – REGULA UNANIMITATII

Lucrare realizată de: Petre (Lişman) Fănuţa
În colaborare cu: Oprea Raluca Gabriela

anul II,  Sesinea ştiinţifică – mai 2008

◘       Introducere.

Prin Legea[1] nr. 30/18.05.1994, România a ratificat Convenţia  Europeană a Drepturilor Omului[2](denumită pe întreg parcursul lucrării Convenţia), precum şi protocoalele adiţionale la aceasta.

ART. 6 al Convenţiei  prevede în primul alineat:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.”

În urma ratificării Convenţiei, nu  numai că aceasta a devenit obligatorie dar  aplicarea prevederilor sale (şi prevederile protocoalelor) are un caracter prioritar, Conform art. 20 din Constituţiei României, aşa cum aceasta a fost revizuită în 2003.

Deasemenea, Constituţia României, la art. 21 prevede accesul liber la justiţie. Astfel, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime[3].

Începând cu anul 1994, abordarea problematicii referitoare la respectarea dreptului de proprietate, atât de către teoreticienii cât şi de către practicienii dreptului, nu poate face abstracţie de conţinutul articolului 6 al Convenţiei privind accesul liber la justiţie aşa cum nu pot face abstracţie de prevederile constituţionale.

Acestea sunt punctele de plecare esenţiale ale lucrării de faţă.

Un alt punct de plecare îl constituie jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, a apărării dreptului de proprietate şi a liberului acces la justiţie.

Privitor la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Curtea), trebuie făcută următoarea menţiune. Hotărârile pronunţate de Curte se impun numai statelor direct implicate în litigii iar cunoaşterea lor este extrem de importantă pentru toate statele membre, fie în scop reparatoriu fie în scop preventiv. Astfel, în cazul în carestatele se confruntă cu probleme asemănătoare celor rezolvate de Curte, hotărârile acesteia pot constitui puncte de plecare ale iniţierii sau accelerării unei reforme legislative. De asemenea, instanţele naţionale vor trebui să ţină seama de jurisprudenţa Curţii, în aplicarea corectă a Convenţiei la cazurile concrete pe care le vor avea de soluţionat.

Pentru o abordare mai facilă a temei propuse şi din dorinţa de sistematizare a unei teme destul de grele şi controversate, se impune a face câteva precizări privind  reglementările în vigoare şi doctrina românească în materia dreptului de proprietate comună pe cote părţi. De asemenea este necesar să avem în vedere practica judecătorească în materia acţiunii în revendicare precum şi reglementările  prevăzute de Proiectul Codului Civil în materia coproprietăţii.

  • Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi obişnuită.

1. Noţiune. Terminologie. Natură juridică.

Sub aspect terminologic, dreptul de proprietate comună pe cote-părţi este exprimat în literatura juridică, uneori, şi sub termenul de coproprietate.[4] Având în vedere faptul că şi pro-
prietatea comună în devălmăşie este tot o coproprietate, pentru a evita orice confuzie posibilă, facem următoarea precizare: ori de câte ori vom utiliza termenul de coproprietate, ne vom referi numai la proprietatea comună pe cote părţi (obişnuită), spre a nu avea repetări supărătoare din punct de vedere stilistic.

Ceea ce este specific acestei forme a proprietăţii comune este faptul că acelaşi bun, nefracţionat în materialitatea sa, aparţine concomitent mai multor titulari, fiecare dintre aceştia având numai o cotă-parte ideală şi abstractă[5] din dreptul de proprietate asupra bunului respectiv. Drepturile tuturor coproprietarilor sau, mai bine spus, fracţiunile din dreptul de proprietate asupra bunului, se întâlnesc pe ultima particulă din cele ce compun acel bun.

Nici unul dintre coproprietari nu este titular exclusiv al unei fracţiuni materiale din bun. Dacă bunul ar fi fracţionat în materialitatea lui şi fiecare parte (fracţiune) materială ar aparţine în exclusivitate unui proprietar, ar fi vorba despre o proprietate exclusivă, şi nu despre o proprietate comună pe cote-părţi.

În acelaşi timp, fiecare coproprietar este titular exclusiv asupra cotei-părţi ideale, abstracte, din dreptul de proprietate asupra bunului. Cum s-a spus adeseori într-o formulă sintetică şi precisă, dreptul asupra bunului este fracţionat şi nu însuşi bunul, luat în materialitatea lui. [6]

Cota parte din dreptul fiecăruia dintre coproprietari poate fi exprimat printr-o fracţie: 1/2, 3/4,12/17 sau printr-un procent: 50%, 28% etc.

Proprietatea comună pe cote-părţi sau coproprietatea obişnuită, are următoarele trăsături definitorii: pluralitatea titularilor, divizarea intelectuală a dreptului de proprietate între titulari, unitatea materială a bunului care constituie obiectul coproprietăţii. În plus, acest caz de coproprietate este esenţialmente temporar, fiecare dintre titulari având dreptul să ceara încetarea acestei modalităţi prin partaj.[7]

Proprietatea comună pe cote părţi obişnuită este o modalitate a dreptului de proprietate privată, o înfăţişare şi o manifestare diferită. Prin noţiunea de modalitate  înţelegem acea formă a dreptului de proprietate privată ce se caracterizează prin două trăsături alternative: fie dreptul aparţine concomitent mai multor titulari (proprietate comună), fie existenţa lui în patrimoniul unei anumite persoane este vremelnic incertă întrucât actul juridic al dobânditorului este afectat de o cauză de nulitate relativă ori a fost încheiat sub condiţie rezolutorie.[8]

2.      Proprietatea comună pe cote-părţi şi indiviziunea.

Între proprietatea comună pe cote-părţi şi indiviziune există apropieri esenţiale în ceea ce priveşte regimul juridic. Deosebirea o găsim în privinţa obiectului.

Pe câtă vreme proprietate comună are ca obiect un bun individual, indiviziunea are ca obiect o universalitate de bunuri. Cum s-a spus, proprietatea comună pe cote-părţi este o modalitate a dreptului de proprietate, pe când indiviziunea este o modalitate a patrimoniului.[9]

In ambele cazuri, ceea ce este esenţial este tot faptul că asupra lucrurilor ce aparţin mai multor persoane, fiecare copărtaş sau coindivizar are o cotă-parte abstractă din drept, fără a avea în exclusivitate o porţiune determinată materialmente din lucru sau un anumit bun ce face parte din obiectul indiviziunii.

3. Reglementare.

Codul civil nu cuprinde o reglementare generală de ansamblu a proprietăţii comune pe cote-părţi sau a indiviziunii. Despre indiviziune există unele menţiuni incidentale, în partea consacrată împărţelii succesorale (art. 728 şi urm.).

Este însă de observat că nici proprietatea comună pe cote-părţi şi nici indiviziunea nu reprezintă stări juridice specifice materiei succesiunii. Ele pot apărea şi direct, în virtutea legii, ori ca urmare a unei convenţii (un contract de societate, un contract de vânzare-cumpărare), ca urmare a desfacerii căsătoriei, când comunitatea devălmaşă a soţilor se preface într-o indiviziune pe cote-părţi, ori ca urmare a prescripţiei achizitive ce profită în comun mai multor persoane.

Noţiunile generale de proprietate comună şi de indiviziune, astfel cum ele au fost precizate, sunt opera practicii judiciare şi a literaturii de specialitate, care s-au întemeiat pe principiile enunţate în cuprinsul reglementărilor speciale date materiei în primul rând cu prilejul reglementărilor din materia succesiunilor, unde se întâlnesc cele mai frecvente cazuri de proprietate comună pe cote-părţi ori de indiviziune.

În lipsa unei reglementări legale a unei organizări juridice, o  asemenea organizare este necesară pentru a satisface interesele de mai scurtă sau mai lungă durată ale persoanelor fizice sau juridice de a crea şi de a menţine coproprietatea obişnuită.[10]

4. Principiile coproprietăţii obişnuite

Două principii caracterizează proprietatea pe cote-părţi obişnuită sau temporară:

a. Nici unul dintre copărtaşi nu are un drept exclusiv asupra unei părţi determinate din bun, privit în materialitatea sa.

Din acest principiu rezultă consecinţa că nici un fel de act nu poate fi înfăptuit cu privire la bun, privit în materialitatea lui, fără acordul unanim al copărtaşilor. Este ceea ce se cheamă regula unanimităţii.[11]

b. Fiecare copărtaş are un drept exclusiv numai asupra cotei-părţi ideale din drept.

Din divizarea intelectuală a dreptului rezultă al doilea pincipiu, potrivit căruia fiecare coproprietar poate dispune în mod liber de cota sa din drept, în sensul că o poate înstrăina sau o poate greva cu drepturi reale de garanţiecare nu presupun deposedarea. Altfel-spus, în legătură cu cota sa parte din drept, fiecare coproprietar are exclusivitatea.[12]

A.  Regula unanimităţii

Regula unanimităţii s-a dovedit a fi atât de severă, încât a împiedicat chiar exercitarea normală a dreptului de proprietate comună pe cote-părţi obişnuită, întrucât fiecare coproprietar are un adevărat drept de  veto în legătură cu săvârşirea oricărui fapt juridic în sens restrâns sau cu încheierea oricărui act juridic referitor la bunul care constituie obiectul acestui drept.

Tocmai pentru a tempera excesele care rezultă din aplicarea rigidă a regulii unanimităţii este necesară organizarea juridică a coproprietăţii obişnuite, pentru că o exercitare concomitentă şi împreună a tuturor prerogativelor dreptului de proprietate devine, în anumite împrejurări, imposibilă. De exemplu, pretenţia ca bunul să fie folosit de către toţi coproprietarii în acelaşi timp, cu acces la fiecare particulă materială a bunului, ar bloca însăşi exercitarea dreptului de proprietate.

Aşa cum am amintit mai sus, în practica judiciară şi în doctrină au fost imaginate soluţii care, prin aplicarea lor repetată, s-au conturat ca adevărate reguli care guvernează coproprietatea obişnuită. Chiar dacă aceste reguli nu au caracter legal, ele au făcut posibilă împăcarea regulii unanimităţii cu cerinţa exploatării normale a bunului care constituie obiectul coproprietăţii obişnuite. Subtilitatea acestor soluţii constă tocmai în îmblânzirea regulii unanimităţii, fără a se ajunge însă la o negare a acesteia.

Pentru a înţelege contribuţia practicii juridice şi a doctrinei la conturarea regulilor care cârmuiesc coproprietatea obişnuită, plecăm în analiza noastră ţinând seama de prerogativele care formează conţinutul juridic al dreptului de proprietate în general, respectiv posesiunea, folosinţa şi dispoziţia[13], precum şi de clasificarea actelor juridice în funcţie de finalitatea urmărită (după unii autori, criteriul de clasificare fiind: după importanţa actelor) în legătură cu un bun privit ut singuli: acte de conservare, acte de administrare şi acte de dispoziţie[14].

Pentru a da lucrării de faţă un curs logic, uşor de înţeles, şi având în vedere controversele din doctrină şi practica neuniformă în materia acţiunii în revendicare, tema privind actele de dispoziţie în general şi pe cea acţiunii în revendicare, în special,  o vom aborda într-un capitol separat.

După cum arată Valeriu Stoica[15], exercitarea fiecărui atribut al dreptului de proprietate privată îmbină actele materiale (fapte juridice în sens restrâns) şi actele juridice.

De asemenea este necesară înţelegerea distincţiei dintre posesie ca stare de fapt şi  posesie ca atribut al dreptului de proprietate, deci ca element de drept[16]. Faptele juridice în sens restrâns şi actele juridice prin care se exercită, adică se obiectivează, atributele coproprietăţii obişnuite dau conţinut posesiei ca stare de fapt. Exercitarea atributului posesiei din conţinutul juridic al coproprietăţii obişnuite constituie numai o parte din posesia ca stare de fapt. Aceasta acoperă exercitarea tuturor atributelor coproprietăţii obişnuite, deci nu numai a atributului posesiei, ci şi a atributelor folosinţei şi dispoziţiei. În cazul coproprietăţii obişnuite, posesia ca stare de fapt îmbracă forma coposesiunii.[17]

I. Exercitarea atributului posesiunii în cazul coproprietăţii obişnuite.

În cazul coproprietăţii obişnuite, toţi titularii dreptului de proprietate sunt îndreptăţiţi la aproprierea şi stăpânirea bunului, înţelegând posesiunea ca element de drept. Altfel spus, posibilitatea de apropriere şi de stăpânire a bunului este comună.

Pentru că dreptul, ca realitate intelectuală, este divizat, această îndreptăţire de apropriere şi stăpânire a bunului corespunde divizării dreptului, dar, întrucât bunul corporal nu este fracţionat material, realizarea în concret a acestei îndreptăţiri nu s-ar putea face de fiecare coproprietar decât în comun cu ceilalţi coproprietari, ţinând seama de exigenţele regulii unanimităţii.

Este posibil ca faptele juridice în sens restrâns şi actele juridice prin care se obiectivează atributul posesiei, în măsura în care au valoarea unor fapte materiale sau acte juridice de  conservare, să fie săvârşite sau încheiate de un singur coproprietar, întrucât ele folosesc tuturor celorlalţi coproprietari, fără a presupune, de cele mai multe ori, cheltuieli din partea acestora.[18]

In legătură cu actele juridice în general, se poate vorbi de o prezumţie de mandat de care beneficiază fiecare coproprietar când acţionează în interesul celorlalţi, mai ales în situaţia în care exercitarea mandatului nu presupune efectuarea unor cheltuieli. Dacă se efectuează asemenea cheltuieli pentru săvârşirea actelor materiale sau pentru încheierea actelor juridice s-ar putea recurge şi la ideea gestiunii de afaceri[19].

Totuşi, dacă este vorba de acte juridice cu semnificaţia unor acte de dispoziţie, majoritatea autorilor au opinat că ele nu pot fi efectuate decât cu consimţământul tuturor coproprietarilor.

II. Exercitarea atributului folosinţei (ius utendi şi ius fruendi)[20] în cazul coproprietăţii obişnuite.

►    Exercitarea dreptului de a utiliza bunul (ius utendi) şi de a-l folosi (ius fruendi).

Regula unanimităţii ar impune ca toate actele materiale de utilizare a bunului să se facă împreună şi în acelaşi timp de către toţi coproprietarii, ceea ce este imposibil din punct de vedere practic.

  • actele materiale

În ceea ce priveşte actele materiale, principiul potrivit căruia nici unul dintre copărtaşi nu are un drept exclusiv asupra unei porţiuni materiale din lucru ar trebui să ducă la concluzia că nici unul dintre aceştia nu ar avea dreptul de folosinţă materială a bunului, în lipsa acordului unanim. În practica judecătorească s-a admis însă, pe drept cuvânt, că în privinţa actelor de folosinţă materială fiecare dintre copărtaşi are folosinţa bunului, cu condiţia însă ca în exercitarea acestei folosinţe să fie respectate drepturile celorlalţi. Prin această folosinţă materială nu se va putea schimba destinaţia bunului şi nici nu se va putea transforma utilizarea lui obişnuită fără acordul unanim al celorlalţi copărtaşi. [21]

Dacă unele acte materiale pot fi săvârşite împreună şi în acelaşi timp de către coproprietari, altele nu pot fi săvârşite decât succesiv, de către unul sau altul dintre aceştia. Modul concret în care coproprietarii utilizează bunul nu presupune întotdeauna o înţelegere expresă între aceştia. Simpla îngăduinţă reciprocă poate fi suficientă pentru utilizarea succesivă, totală sau parţială, a bunului de către unul sau altul dintre coproprietari. Important este ca utilizarea bunului de către un proprietar să nu excludă accesul celorlalţi coproprietari la o asemenea utilizare şi să nu ducă la schimbarea destinaţiei bunului-sau la transformarea modului obişnuit de utilizare; o asemenea schimbare sau transformare nu ar fi posibilă decât cu acordul tuturor coproprietarilor; soluţia este justificată, deoarece, de cele mai multe ori, o asemenea schimbare sau transformare ar presupune şi efectuarea unor lucrări materiale, adică acte materiale de dispoziţie, or aceste acte nu pot fi săvârşite decât cu acordul tuturor coproprietarilor.[22]

În această ordine de idei, în art. 494 alin. 1 din Proiectul Codului civil se precizează că „fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul comun în sura în care nu schimbă destinaţia şi nu aduce atingere drepturilor celorlalţi coproprietari”. Dacă un coproprietar utilizează bunul cu îngăduinţa celorlalţi coproprietari, această îngăduinţă poate avea semnificaţia unui act dezinteresat, asemănător contractului de comodat. Dar, în absenţa unei asemenea îngăduinţe sau a unui acord încheiat între coproprietari, este posibilă obligarea coproprietarului care a folosit integral bunul la echivalentul bănesc al utilizării corespunzătoare cotelor-părţi din drept ale celorlalţi coproprietari către aceştia. Această soluţie rezultă şi din art. 494 alin. 2 din Proiectul Codului civil şi ea este o aplicaţie a regulii înscrise în art. 493 din acelaşi proiect, în care se arată: „coproprietarii vor împărţi beneficiile şi vor suporta sarcinile coproprictăţii proporţional cu cota lor parte”. Sintagma împărţirea beneficiilor nu se referă numai la
fructe, indiferent de natura acestora, ci şi la beneficiul care rezultă din utilizarea bunului. Ca urmare, este firesc ca, dacă un coproprietar profită integral  de utilizarea bunului o perioadă de timp, să plătească celorlalţi echivalentul bănesc al acestei utilizări, corespunzător cotelor-părţi din drept ale acestora, Această soluţie este aplicabilă şi în situaţia în care unul dintre coproprietari lasă un terţ să utilizeze în întregime bunul comun o perioadă de timp, inclusiv.în cazul în care înstrăinează bunul, unui terţ. În acest sens, în art. 500 alin. 2, fraza a II-a din
Proiectul Codului civil se precizează că pot fi obligaţi la daune-interese coproprietarii care au participat la încheierea actului juridic de dispoziţie către coproprietarul vătămat. Aceasta formulare trimite la ideea de răspundere delictuală. Dreptul de a cere echivalentul utilizării sau despăgubiri, după caz, se prescrie în termen de trei ani de la data fiecărui act de utilizare.[23]

Într-adevăr, chiar dacă există coproprietate, dreptul de a cere despăgubiri nu este suspendat până la partaj, întrucât ius utendi este un atribut prezent, iar încălcarea lui justifică obligarea imediată la despăgubiri. Temeiul restituirii poate fi, după caz, contractul încheiat între coproprietari cu privire la utilizarea bunului sau răspunderea civilă delictuală. Într-adevăr, în absenţa îngăduinţei celorlalţi coproprietari sau a unui contract, utilizarea bunului integral de către un singur coproprietar are semnificaţia unui delict civil, în opinia lui Valeriu Stoica.[24]

În opinia lui Corneliu Bîrsan,  fructele produse de bunul care face obiect al coproprietăţii se cuvin tuturor coproprietarilor, proporţional cu cota lor parte din dreptul de proprietate asupra bunului, indiferent de natura fructelor şi de împrejurarea dacă toţi sau numai unul dintre ei a prestat munca necesară pentru producerea sau pentru perceperea acestora. Coproprietarul care a efectuat cheltuieli şi a prestat munca pentru producerea şi perceperea fructelor va fi
îndreptăţit să pretindă despăgubiri celorlalţi coproprietari tot proporţional cu cotele acestora, potrivit dreptului comun. Temeiul pretinderii acestor despăgubiri îl pot constitui, în funcţie de circumstanţele speţei, mandatul, gestiunea de afaceri sau îmbogăţirea fără justă cauză.[25]

Ce se va întâmpla însă în ipoteza în care coproprietarii nu se înţeleg între ei cu privire la folosirea materială a bunului? Poate instanţa de judecată să soluţioneze un eventual litigiu între coproprietari ce ar avea ca obiect numai folosinţa bunului? Altfel spus, este posibil ca instanţa de judecată să decidă cu privire la un partaj de folosinţă?

După cum s-a arătat într-o decizie mai veche, de speţă, a fostei instanţe supreme, „în caz de neînţelegere între coproprietari cu privire la folosinţa bunului în indiviziune, instanţele nu pot să formeze loturi pe care să le atribuie în folosinţă exclusivă fiecărui coproprietar fără consimţământul lor, deoarece caracteristic stării de indiviziune (coproprietate) este că dreptul fiecărui coproprietar atinge fiecare parte din bunul respectiv pentru porţiunea de drept a fiecăruia.[26]

În caz de litigiu între coproprietari cu privire la folosinţa materială a bunului, s-a admis atât în literatura juridică, cât şi în practica judiciară partajul de folosinţă.

Desigur că, în practica judiciară s-au exprimat şi decizii contrare şi anume, într-o decizie de speţă a Curţii de Apel Iaşi: s-a statuat că, în caz de litigiu privind folosinţa bunului, coproprietarii au o singură soluţie – încetarea coproprietăţii prin partaj.[27]

Există decizii de practică judecătorească ce admit, în această ipoteză, partajul de folosinţă, cu precizarea că obiectul unei astfel de acţiuni este numai partajarea folosinţei [28]acelui bun. De asemenea, sunt exprimate în doctrină numeroase opinii care merg pe această linie de gândire (L. Pop, L. –M. Harosa, V. Stoica, C. Bîrsan şi alţii)[29].

„Nu vedem  nici un obstacol juridic ce s-ar opune unei asemenea soluţii. Dimpotrivă, partajul de folosinţă nu este interzis de lege.”[30]Mai mult decât atât, după cum spune în continuare C. Bîrsan, pe de o parte partajul de folosinţă nu este interzis de lege şi, pe de altă parte, este o soluţie ce duce la evitarea anumitor conflicte între coproprietari, fără ca aceştia să fie nevoiţi a ieşi din starea de coproprietate. Trebuie să avem în vedere faptul că pentru a ieşi din această situaţie, partajul presupune cheltuieli care uneori nu pot fi suportate de către unii coproprietari iar exercitarea în comun a dreptului de proprietate să fie mai degrabă benefică pentru toţi coproprietarii. Iar atâta vreme cât nici unul dintre coproprietari nu-şi exprimă intenţia de a deveni proprietar exclusiv asupra cotei sale părţi din drept, nu vedem pentru ce practica judiciară să dea soluţii contrare. Un alt argument în acest sens sunt şi dispoziţiile Codului Civil care, în teza a doua a articolului 728 prevede că se poate conveni asupra stării de indiviziune pe termen de 5 ani cu posibilitatea reînnoirii.

Mai mult, chiar după ce instanţa a dispus partajul judiciar de folosinţă, întrucât acesta are caracter temporar, ca şi starea de coproprietate, oricare dintre coproprietari poate să ceară partajul dreptului, neputându-se invoca autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri, deoarece acţiunile au obiect diferit.[31]

Desigur, dacă, ţinând seama de natura şi caracteristicile bunului comun, nu este posibil partajul de folosinţă, nici prin împărţirea utilizării în raport cu anumite părţi materiale din bun, nici prin împărţirea timpului în perioade afectate utilizării integrale sau parţiale a bunului de către fiecare dintre coproprietari singura cale de a curma neînţelegerile dintre părţi în legătură cu folosinţa bunu lui rămâne chiar partajul dreptului.[32]

Spre deosebire de partajul convenţional de folosinţă, partajul judiciar de folosinţă priveşte numai utilizarea bunului, iar nu şi culegerea fructelor acestuia. Altfel spus, coproprietarul care utilizează o parte materială din bun sau care utilizează bunul o anumită perioadă de timp va avea dreptul la fructele bunului în raport cu cota sa parte din drept, iar nu în raport cu partea materială utilizată sau cu timpul cât utilizează bunul. Într-adevăr, instanţa de judecată nu ar putea proceda altfel, întrucât ar încălca chiar drepturile coproprietarilor. În schimb, prin înţelegerea lor, aceştia pot să stabilească nu numai modul de utilizare a bunului, ci şi culegerea fructelor conform acestei utilizări.[33]

  • actele juridice

În ceea ce priveşte actele juridice,  regula unanimităţii ar trebui să se aplice şi în privinţa acestora. Este însă necesar a se face anumite distincţii.

Respectarea riguroasă, în practică, a acestei reguli la îndeplinirea oricărui act ce are a fi efectuat cu privire la bunul comun poate să se dovedească atât greoaie, cât şi contraproductivă. Într-adevăr, dacă ar fi aşa, ar însemna că întotdeauna, pentru orice act juridic, trebuie obţinut acordul (consimţământul) tuturor coproprietarilor, şi că oricare dintre ei ar putea bloca, prin opunere, orice act juridic necesar şi util pentru păstrarea bunului în patrimoniul coproprietarilor sau pentru punerea lui în valoare.

De aceea, atât în practica judiciară, cât şi în literatura de specialitate, s-a făcut şi se face o distincţie, după cum este vorba de acte de conservare şi de administrare a bunului comun, pe de o  parte, şi acte de dispoziţie, pe de altă parte.

Actele de conservare [34]sunt acele acte juridice care au drept scop păstrarea, conservarea unui bun în patrimoniul titularului, cum ar fi întreruperea cursului unei prescripţii care curge, transcrierea unui contract de vânzare-cumpărare a bunului, cererea de efectuare a unui inventar, transcrierea ipotecii şi alte asemenea.

Actele de administrare sunt acele acte juridice care se încheie pentru a pune bunul în valoare prin închiriere, încasare de venituri sau menţinerea lui în starea de a fi exploatat, cum ar fi încheierea unui contract care are drept obiect repararea bunului.

Se admite că, din moment ce actele de conservare şi de administrare pot fi indispensabile păstrării bunului în patrimoniile coproprietarilor şi sunt profitabile tuturor, ele pot fi făcute chiar numai de către unul dintre coproprietari, cu privire la întregul bun.[35]

S-a recurs astfel la ideea mandatului tacit de care s-ar bucura coproprietarul care face actul de administrare în beneficiul comun al coproprietarilor. Altfel spus, această soluţie nu contrazice regula unanimităţii, dar înlocuieşte acordul expres al coproprietarilor cu acordul tacit al acestora.

In acelaşi sens, au fost socotite valabile contractele de societate civilă încheiate între coproprietari pe temeiul cărora administraţia bunului a fost încredinţată unuia dintre ei[36] .

Au fost validate astfel, în practica judiciară, unele convenţii de societate intervenite între copărtaşi, pe baza patrimoniului comun alcătuit din bunurile indivize, ceea ce a permis aplicarea în aceste cazuri a textelor referitoare la societate din Codul civil (art. 1491 şi urm.)[37].

Tot astfel, au fost considerate ca valabile unele acte încheiate numai de către unul
dintre copărtaşi, în virtutea unei gestiuni de afaceri. Făcând aplicarea gestiunii de afaceri prevăzute în Codul civil, Tribunalul Suprem a decis[38], într-un caz de speţă, ca actul de administrare sau de conservare făcut numai de către unul dintre copărtaşi, cu privire la un imobil, profită şi celorlalţi copărtaşi, în sensul că înlătură caracterul de imobil abandonat al bunului, care este scos astfel de sub incidenţa Decretului nr. 111/19511, care, la data respectivă, impunea trecerea lui, ca bun abandonat, în proprietatea statului.

S-a decis, de asemenea, că oricare dintre proprietari poate să ceară remedierea degradărilor aduse bunului comun, desfiinţarea lucrărilor noi sau despăgubiri, în temeiul art. 998-999 C. civ., fără a avea nevoie de consimţământul celorlalţi coproprietari sau de o împărţeală a bunului.[39]

Trebuie, desigur, să avem în vedere şi situaţiile în care anumite acte de administrare nu se pot efectua fără acordul tuturor coproprietarilor. În acest sens, în art. 499 alin. 2 din Proiectul Codului civil se prevede că „Actele de administrare care limitează în mod substanţial posibilitatea unui coproprietar de a folosi bunul comun ori care impun acestuia o sarcină excesivă prin raportare fie la cota sa parte, fie la cheltuielile suportate de către ceilalţi coproprietari nu vor putea fi efectuate decât cu acordul acestuia”. În toate cazurile în care se apreciază că actul încheiat de un singur coproprietar cu privire la bunul comun nu a încălcat condiţiile legale, el rămâne valabil şi va fi opozabil şi coproprietarului care va dobândi bunul în urma împărţelii, soluţie expres prevăzută în art. 537 alin. 1 din Proiectul Codului civil, în care se arată că „Actele încheiate, în condiţiile legii, de un coproprietar cu privire la bunul comun rămân valabile şi sunt opozabile celui care a dobândit bunul în urma împărţelii[40].

Pentru actele de dispoziţie, cum s-a mai spus, într-o opinie majoritară, este necesar acordul unanim al copărtaşilor. Discuţiile referitoare la aceste acte şi opiniile contrarii le vom aborda, cum am spus în capitolul dedicat acestei teme.[41]

III. Exercitarea atributului dispoziţiei.

►    Dispoziţia materială.

Nici un act de dispoziţie materială52 nu poate fi săvârşit decât cu acordul tuturor coproprie tarilor. Modificarea formei bunului, consumarea sau distiugerca substanţei acestuia nu se pot realiza decât cu respectarea riguroasă a regulii unanimităţii, indiferent dacă actele materiale sunt săvârşite direct de către coproprietari ori prin intermediul altor persoane. De exemplu, culegerea productelor, întrucât consumă substanţa bunului, este posibilă pe temeiul acordului dintre coproprietari. Actele de dispoziţie materială nu se confundă însă cu actele materiale de întreţinere sau de reparare a bunului, care intră în sfera actelor de exercitare a folosinţei. Această distincţie se poate face în funcţie de criteriul utilităţii şi de criteriul
necesităţii lucrărilor. în măsura în care aceste lucrări sunt necesare, în sensul că
se preîntâmpină distrugerea bunului, sau cel puţin utile, în sensul că se preîntâmpina degradarea bunului sau altă pierdere patrimonială ori asigură exploatarea economică normală a bunului, ele rămân în sfera folosinţei. în măsura în care actele materiale au ca obiect reamenajarea bunului prin modificarea formei acestuia ori consumarea sau distrugerea substanţei bunului, ele intră în sfera dispoziţiei materiale. în toate cazurile, actele materiale pot fi săvârşite direct de coproprietari sau indirect, prin intermediul unor terţi, respectiv prin încheierea unor contracte. Oricum, actele de dispoziţie materială, directe sau indirecte, trebuie făcute cu respectarea regulii unanimităţii şi îngrădirilor prevăzute de legiuitor.

►       Dispoziţia juridică.

1) Dispoziţia juridică având ca obiect dreptul de proprietate în ansamblul său.

a) Soluţia de principiu.

Exigenţele regulii unanimităţii nu pot fi înfrânte ori de câte ori dispoziţia juridică se exercită cu privirela dreptul de proprietate în ansamblul său şi, indirect, cu privire la bunul care constituie obiectul acestuia. Acordul coproprietarilor trebuie să fie expres în legătură cu orice act de dispoziţie juridică, indiferent dacă este vorba de acte de înstrăinare (vânzare, donaţie, schimb,împrumut de consumaţie) de dezmembrare sau de grevare cu drepturi reale de garanţie ori alte sarcini[42]. Soluţia este consacrată şi în art. 499 alin. 4 din Proiectul Codului civil: „Orice acte juridice de dispoziţie, cesiunile de venituri imobiliare şi locaţiunile încheiate pe termen mai mare de trei ani, precum şi actele care urmăresc exclusiv înfrumuseţarea bunului nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor[43].

Încheierea unui contract de închiriere cu privire la un imobil pe o perioadă mai mare de cinci ani este considerată, chiar de lege lata, un act de dispoziţie juridică. Cât priveşte cesiunile de venituri imobiliare, acestea nu sunt, de lege lata, acte de dispoziţie juridică, dar ele trebuie să fie înscrise în cartea funciară dacă au o durată mai mare de trei ani (art. 21 lit. C, a din Legea nr. 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii imobiliare).

b) Situaţia acţiunii în revendicare.

OPINII DIFERITE.

Într-o opinie, acţiunea în revendicare este privită ca un act de dispoziţie juridică şi, ca atare, se aplică regula unanimităţii, motivul fiind dat de faptul că această acţiune are drept scop recunoaşterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului în
litigiu şi readucerea lui în patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoaştere a unei cote ideale, nedeterminate în materialitatea ei.[44] Cu alte cuvinte, acţiunea în revendicare  nu poate fi  introdusă şi admisă în justiţie fără să existe acordul tuturor coproprietarilor.

Critici aduse acestei opinii.

◘           Prin acceptarea opiniei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare exercitată de către unul din coproprietari se aduce atingere caracterului exclusiv şi absolut al dreptului de proprietate. Deşi s-a afirmat că dreptul de proprietate comună pe cote-părţi este un drept
limitat, credem că acesta e limitat numai în raport cu ceilalţi coproprietari (cum
este limitat, spre exemplu, faţă de uzufructuar), iar nu şi în raport cu terţii, cărora le incumbă o obligaţie generală negativă de a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea prerogativelor dreptului real.[45]

In cazul în care această obligaţie este încălcată de către un terţ prin luarea abuzivă în posesie a bunului, oricare din coproprietari poate introduce acţiunea în revendicare întrucât în caz contrar dreptul de proprietate rămâne văduvit de caracterele sale esenţiale — caracterul exclusiv şi absolut. Dacă s-ar accepta opinia majoritară s-ar aduce atingere şi dreptului de urmărire care reprezintă facultatea recunoscută titularului dreptului real de a căuta şi pretinde bunul de la orice persoană s-ar găsi. [46]

◘           Mai trebuie să avem în vedere şi decizia dată de fosta Curte Supremă de Justiţie care, în 29 septembrie a statuat, cu referire la acţiunea în revendicare ce avea ca obiect un bun imobil trecut fără titlu în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, după ce a amintit că introducerea unei asemenea acţiuni cu privire la un bun aflat în proprietate comună pe cote-părţi trebuie să respecte regula unanimităţii, fosta Curte Supremă de justiţie a statuat în sensul că situaţia juridică a unor astfel de imobile şi a persoanelor care susţin că naţionalizarea s-a făcut în mod eronat este „esenţial diferită de cea clasică”. In asemenea cazuri „sui generis” acţiunea în revendicare prezintă un caracter complex şi depăşeşte „modelul clasic” al acestei acţiuni; unul sau mai mulţi coproprietari, unul sau mai mulţi moştenitori, dar nu în mod necesar toţi aceştia, pot introduce o acţiune prin care să urmărească a demonstra că statul nu deţine un titlu de proprietate valabil şi, în consecinţă, obţinerea „confirmării” dreptului lor de proprietate asupra bunului din patrimoniul proprietarului autorului lor naţionalizat ilegal. Apoi, ei vor putea cere partajarea acelui bun.[47]

◘         Curtea Europeană a Drepturilor Omului a cenzurat şi ea practica judiciară română privind imposibilitatea admiterii acţiunii în revendicare de către unul sau mai mulţi coproprietari, fără un acord anonim. Astfel, într-o cauză reclamanţii s-au plâns de încălcarea dreptului lor de acces la un tribunal, garantat de art. 6 §1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin aceea că, prin aplicarea principiului unanimităţii cerut pentru a putea revendica mai multe bunuri indivize, instanţele române le-au respins acţiunea în revendicare ce avea ca obiect acele bunuri.[48]
arătând că, date fiind consecinţele importante ale soluţiei pronunţate într-o asemenea acţiune, atunci când ea priveşte revendicarea unui bun, are a fi considerată act de dispoziţie ce impune ca, pentru a putea fi introdusă, să existe acordul tuturor coproprietarilor.[49] Reclamanţii au susţinut că acţiunea în revendicare trebuie considerată ca un act de conservare a unui bun ce poate fi exercitat de oricare dintre coproprietari, şi care profită tuturor coproprietarilor. Guvernul s-a apărat

Curtea Europeană nu a considerat necesar să ia poziţie în această controversă care ţine de teoria şi de practica dreptului civil intern, nefiind acesta rolul ei. In schimb, ea a constatat că regula unanimităţii din materia discutată a împiedicat examinarea temeiniciei acţiunii reclamanţilor, dovedindu-se a fi un „obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize”.[50]

Aceasta înseamnă că acţiunea în revendicare asupra unui bun indiviz introdusă numai de către unul sau unii dintre coproprietari nu poate fi respinsă ca inadmisibilă deoarece astfel s-ar încălca dreptul acestora la un tribunal, componentă a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţie. De altfel, Curtea a remarcat „cu interes” că proiectul de Cod civil aflat în dezbaterea parlamentului „înlătură în mod expres regula unanimităţii” în
materia discutată.[51]

Într-o altă opinie, s-a spus că acţiunea în revendicare este un act de conservare şi ca atare nu este necesar acordul unanim al copărtaşilor, întrucât este vorba despre un act de întrerupere a prescripţiei achizitive, iar nerecunoaşterea acestei posibilităţi ar duce la dobândirea bunului prin uzucapiune de către un terţ. Mai mult, s-a apreciat că „necesitatea şi urgenţa justifică revendicarea bunului indiviz de la terţul care îl stăpâneşte fără
nici un drept
[52], şi că această soluţie se impune a fi adoptată de practica
judiciară iar, de lege ferenda[53], va trebui consacrat dreptul unui singur coproprietar de a introduce o acţiune în revendicare împotriva unui terţ deţinător al bunului.

Alţi autori care susuţin această opinie[54], admit că acţiunea în revendicare este un act de conservare întrucât, actele de conservare în esenţa lor, sunt acte care tind să împiedice ca un bun să iasă dintr-un patrimoniu. Aceiaşi autori (O. Ungureanu, Cornelia Munteanu) susţin în continuare: „…dacă fiecare dintre copărtaşi are un drept indiviz asupra bunului, atunci fiecare are un drept de a se bucura şi de întreg. De aceea acte(le) de conservare sunt şi actele materiale sau juridice care au ca obiect protejarea bunului indiviz de la un pericol iminent.

*

Dacă admitem că acţiunea în revendicare este de natură să împiedice ieşirea unui bun din patrimoniul unei persoane şi astfel o vom califica drept un act de conservare, cel de-al doilea argument invocat nu mai stă aşa de bine în picioare. Nu considerăm că este un argument în favoarea încadrării acţiunii în revendicare în categoria actelor de conservare pentru că  un coproprietar, având un drept indiviz asupra bunului are, pe cale de consecinţă şi un drept de a se bucura de întreg. Mai mult decât atât, exprimarea ni se pare confuză atât din punct de vedere al termenilor folosiţi, cât şi din punct de vedere logic şi doctrinar.

Mai întâi de toate, autorii nu precizează ce înţeleg prin sintagma folosită – drept indiviz  –  şi nici prin cea de drept indiviz  asupra bunului. Sintagma de drept indiviz o putem întâlni folosită de către Curtea supremă de justiţie(1946)[55] dar cu alt sens decât cel dat de autorii citaţi. D. Chirică foloseşte sintagma bun indiviz cu sensul de bun aflat în coproprietate, în materialitatea sa[56] şi nu pe cea de drept indiviz. În plus, prin sintagma drept indiviz asupra bunului, autorii vor să se refere la cota parte ideală din drept care este tot un bun, conform clasificărilor făcute în doctrină privind bunurile [57] sau se referă la bunul în materialitatea sa? Dacă plecăm de la expresia bun indiviz în sensul dat de autorul mai sus citat şi admitem că „drept indiviz asupra bunului” presupune un drept aflat în coproprietate,  atunci trebuie să admitem că autorii se referă, de fapt, la dreptul de proprietate ce poartă asupra unui bun aflat în coproprietate deşi, din logica frazei (dacă mai putem vorbi logică) autorii par a se referi la cota-parte din drept a fiecăruia dintre copărtaşi; mai mult decăt atât, sensul frazei – aşa cum a fost ea exprimată – ne duce mai degrabă cu gândul numai la una din formele coproprietăţii şi anume cea în devălmăşie.

Aşa cum au  observat chiar susţinătorii acestei teze[58], cei ce susţin contrariul (acţiunea în revendicare este un act de dispoziţie şi nu unul de conservare) au argumente mai puternice de partea lor. Considerăm că de fapt controversa aici se poartă – dacă acţiunea în revendicare este sau nu un act de dispoziţie, este sau nu un act conservatoriu  iar regula unanimităţii se va aplica sau nu în funcţie de cum calificăm actul, prin urmare ca o consecinţă a calificării acţiunii în revendicare[59].

◘       Critica acestei opinii, conform afirmaţiilor lui V Stoica, este următoarea: o asemenea acţiune nu poate fi calificată ca un act juridic de conservare, deoarece presupune cheltuieli mari, care depăşesc cu mult cheltuielile specifice actelor juridice din această categorie; concluzia inadmisibilităţii este întemeiată pe caracterul grav al consecinţelor acţiunii în revendicare, astfel încât este necesar acordul tuturor coproprietarilor.[60]

O altă opinie, deşi califică acţiunea în revendicare ca având caracterul unui act de dispoziţie, ea poate fi intentată şi numai de către unul dintre coproprietari, deoarece teza contrară acordă preeminenţă caracterului cantitativ al dreptului de proprietate, dat de cumulul cotelor-părţi ideale şi abstracte asupra bunului ce formează obiect al coproprietari şi nu caracterului calitativ, dat de caracteristicile esenţiale ale acestui drept, anume de a rămâne absolut şi exclusiv, cu consecinţa exercitării „dreptului de urmărire şi de putere directă şi imediată asupra bunului”[61].

Proiectul Codului civil, fără a califica expres acţiunea în revendicare ca act de dispoziţie sau ca act de conservare, precizează, în art. 501 alin. 1, că „Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare”. Cât priveşte efectele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în această materie, în alin. 2 se adaugă următoarele: „Hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profita tuturor coproprietarilor. Hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi coproprietari”.

Soluţia adoptată în Proiectul Codului civil este de natură înlăture controversele privind calificarea acţiunii în revendicare ca act juridic de conservare sau ca act juridic de dispoziţie. Această soluţie este valabilă nu numai pentru acţiunea în revendicare, ci pentru orice acţiuni formulate de coproprietari împotriva terţilor sau de terţi împotriva coproprietarilor. Este evident că dispoziţiile acestui text nu se aplică în acţiunile dintre coproprietari.[62]

Ca urmare, soluţia din Proiectul Codului civil are un dublu avantaj. Pe de o parte, sub aspect teoretic, ea este legată strict de exercitarea dreptului material la acţiune care constituie elementul procesual din conţinutul coproprietăţii obişnuite, indiferent de prerogativa încălcată de terţi care duce la naşterea acestui drept. Altfel spus, această
soluţie se fundamentează fie pe ideea calităţii procesuale active, fie pe aceea a calităţii procesuale, pasive. Pe de altă parte, sub aspect practic, este rezolvată problema pasivităţii unora dintre coproprietari, pasivitate care ameninţă să ducă la pierderea unui drept, inclusiv a dreptului de coproprietate. Indiferent de pasivitatea celorlalţi, un singur coproprietar poate porni orice acţiune împotriva terţilor, iar aceştia pot porni orice acţiune împotriva oricărui coproprietar, inclusiv acţiune în revendicare. Sub acest ultim aspect, este însă de observat[63] că terţii nu ar avea interes sa introducă acţiunea împotriva unui singur coproprietar decât
dacă acţiunea are ca obiect cota-parte din drept care aparţine pârâtului sau care este pretinsă de acesta. Important este că, sub primul aspect, fiecare coproprietar poate introduce singur orice acţiune privitoare la coproprietate.

Este de observat însă că soluţia prevăzută în art. 501 din Proiectul Codului civil are în vedere numai acţiunile petitorii, iar nu şi acţiunile posesorii. Ca urmare, chiar dacă acţiunea posesorie este introdusă de un singur coproprietar, hotărârea judecătorească va fi opozabilă tuturor coproprietarilor, indiferent dacă este favorabilă sau nefavorabilă acestora. Altfel spus, în cazul acţiunilor petitorii, reprezentarea dintre coproprietari este imperfectă, ea operând numai în cazul hotărârilor judecătoreşti favorabile, în timp ce în cazul acţiunilor posesorii
reprezentarea este perfectă, ea operând în cazul tuturor hotărârilor judecătoreşti, indiferent dacă acestea sunt favorabile sau nefavorabile pentru coproprietari. Această diferenţă se justifică, întrucât existenţa unei hotărâri pronunţate într-o acţiune posesorie nu împiedică introducerea ulterioară a unei acţiuni petitorii de către oricare dintre coproprietari.[64]

c) Situaţia actelor juridice de dispoziţie încheiate cu încălcarea regulii unanimităţii.[65]

Ce se întâmplă însă când unul dintre coproprietari încheie un act de dispoziţie juridică privind dreptul de proprietate în întregul său? Aceeaşi întrebare se cuvine a fi adresată şi în legătură cu actele juridice de administrare care nu se pot încheia decât cu acordul expres al tuturor coproprietarilor, astfel încât răspunsul la această întrebare să fie valabil pentru ambele categorii de acte juridice. Ca urmare, consideraţiile care urmează în legătură cu actele juridice de dispoziţie sunt valabile şi pentru actele de administrare, în măsura în care acestea nu se pot încheia decât cu respectarea regulii majorităţii sau a regulii unanimităţii, după caz.

În Proiectul Codului civil, în art. 500 alin. 1, se prevede că actele juridice încheiate de unul sau mai mulţi coproprietari cu încălcarea dreptului celuilalt sau celorlalţi coproprietari la exprimarea consimţământului, încălcare ce se apreciază în funcţie de cazurile în care se aplică regula majorităţii sau regula unanimităţii, „sunt inopozabile coproprietarului care nu a consimţit, expres sau tacit, la încheierea actului[66].

După cum observă autorul mai sus citat, nici de lege lata, nici în Proiectul Codului civil nu există o reglementare cu privire la soarta actului juridic încheiat cu încălcarea dreptului unui coproprietar de a-şi da consimţământul. [67]

B.  fiecare copărtaş are un drept propriu exclusiv asupra cotei-părţi ideale din dreptul

2) Dispoziţia juridică având ca obiect cota-parte din dreptul de proprietate.

Întrucât  dreptul de proprietate este fracţionat intelectual, este firesc ca fiecare coproprietar să poată dispune de cota sa parte. Această soluţie este împărtăşită de majoritatea doctrinei şi a jurisprudenţei.[68]

Astfel, „Din principiul potrivit căruia fiecare copărtaş are un drept propriu exclusiv asupra cotei-părţi ideale din dreptul asupra bunului comun decurge consecinţa că fiecare copărtaş poate să dispună liber şi neîngrădit de cota sa parte ideală de drept. Înstrăinarea acestei cote-părţi nu schimbă cu nimic situaţia anterioară a bunului, privit în materialitatea sa, cu deosebirea că, în locul copărtaşuiui dispunător, se substituie succesorul în drepturi al acestuia.[69]

Nu trebuie să pierdem însă în vedere situaţia terenurilor agricole situate în extravilanul localităţilor şi a celor forestiere, anterior intrării in vigoare a Titlului X al Legii 247/19 iul. 2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi alte măsuri adiacente, înstrăinarea cotei-părţi de către un coproprietar se putea face numai cu respectarea dreptului de preempţiune al celorlalţi coproprietari.[70]

◘       Consideraţii finale.

Din analiza celor de mai sus, constatăm că întrega „bătălie”se duce, aşa cum am mai afirmat, pe tărâmul calificării acţiunii în revendicare drept un act de dispoziţie sau un act de conservare. Dacă vom aduce argumente de necombătut pentru a încadra acţiunea în revendicare în categoria actelor de dispoziţie, atunci bătălia este câştigată de susţinătorii regulii unanimităţii; dimpotrivă, dacă argumentele sunt mai puternice în a califica acţiunea în revendicare drept un act conservatoriu, atunci bătălia este câştigată de susţinătorii tezei conform căreia unul sau mai mulţi coproprietari, fără întrunirea unanimităţii, pot introduce o acţiune în revendicare şi nu va fi respinsă ca fiind inadmisibilă.

După cum am constatat, argumentele aduse în favoarea primei teze – acţiunea în revendicare este un act de dispoziţie – au fost mai puternice şi juste în acelaşi timp.

Totuşi, s-au pierdut din vedere multe alte aspecte pe care dorim să le aducem în discuţie, în cele ce urmează.

i. Un prim aspect. Susţinătorii regulii unanimităţii în apărarea dreptului de către un copărtaş, prin inadmisibilitatea acceptării acţiunii în revendicare, dau „câştig de cauză” uzucapantului.

Aşa cum susţine D. Chirică, „…neacceptând ideea admisibilităţii revendicării (…), s-ar ajunge în situaţia ca un neproprietar să stăpânească bunul indiviz prin voinţa unui coindivizar, iar unul sau altul dintre ceilalţi coindivizari să nu poată obţine acest lucru fără realizarea unanimităţii.”[71] Desigur că această problemă se poate pune şi în cazul în care un terţ posedă bunul fără un titlu. În oricare din situaţii ne-am afla, inadmisibilitatea revendicării bunului de la un terţ de către un coproprietar, duce la recunoaşterea dreptului terţului-pârât în defavoarea coproprietarului-reclamant, hotărârea având, între cele două părţi, autoritate de lucru judecat. Cu alte cuvinte este preferat un terţ care este fie un detentor precar fie un posesor neproprietar, în defavoarea unui coproprietar care iese din starea de pasivitate (diferit de coproprietarul care nu doreşte să iasă din pasivitate) şi doreşte să întrerupă cursul prescripţiei achizitive asupra bunului comun.

Dacă în cazul uzucapiunii, legiuitorul sancţionează pe proprietarul neglijent în favoarea posesorului (detentorului) care se comportă ca şi proprietar, în cazul coproprietăţii de ce trebuie să sancţionăm, pe lângă coproprietarul care nu doreşte să-şi apere dreptul, şi pe cel ce doreşte să iasă din pasivitate prin inadmisibilitatea acceptării acţiunii în revendicare, în felul acesta încălcându-i acestuia dreptul de acces în justiţie? Aşa cum am arătat mai sus, Curtea Europeană de Justiţie a amendat acest lucru şi mai mult, prin neacceptarea acţiunii de câtre un copărtaş, am încălcat şi un drept constituţional (cf. Art. 21 din Constituţie – Accesul liber la justiţie).

ii. Un alt aspect ce s-a pierdut din vedere este dat de Decretul nr 31 din 30 ianuarie 1954,  privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, carela art. 1 şi art. 3 prevede următoarele:

Art. 1 Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale si culturale, în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială.

Art. 3 Drepturile civile sunt ocrotite de lege. Ele pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social.

Astfel, indiferent de cum se înfăţişează un drept, fie că aparţine unei singure persoane fie că aparţine, concomitent, mai multora, exercitarea dreptului de proprietate trebuie să se facă cu respectarea legii (a regimului juridic în care se încadrează) şi a normelor de convieţuire socială (în acord cu interesul obştesc), chiar morală şi potrivit cu scopul pentru care a fost recunoscut acest drept (scopul economic şi social).

Având în vedere cele arătate la acest punct, formulăm întrebarea: Oare nu şi aceste norme au fost încălcate prin inadmisibilitatea acceptării acţiunii în revendicare de către unul sau mai mulţi coproprietari care nu întrunesc regula unanimităţii?

*

Trebuie să vedem totuşi partea bună a lucrurilor. Din astfel de controverse se pot naşte reglementări mai bine formulate, mai bine şi chiar temeinic justificate. Dovadă: Proiectul Codului Civil, perfectibil şi el, desigur, chiar în materia coproprietăţii – în anumite puncte.[72]

De asemenea este meritoriu efortul practicienilor, chiar dacă nu au găsit cele mai bune temeiuri, de a da posibilitatea unui (unor) coproprietar de a-şi exercita dreptul său, recunoscut de lege.

Este necesar, iată, să existe o bună organizare judiciară[73], atât în această materie cât şi în oricare alta. Totodată, ne exprimăm speranţa ca, până la intrarea în vigoare a Proiectului Codului Civil, să li se asigure în mod real accesul în justiţie tuturor coproprietarilor ce doresc să-şi apere astfel dreptul, chiar în defavoarea celorlalţi coproprietari, ţinând cont de faptul că dacă cei din urmă doresc să iasă din pasivitate, au suficiente instrumente la îndemână şi având în vedere şi faptul că hotărârile pronunţate nu-i sunt opozabile.

Mai mult decât atât, considerăm că argumentele invocate la punctul ii. – respectarea legii, a normelor de convieţuire socială şi a celor de morală şi potrivit cu scopul pentru care a fost recunoscut un drept – trebuie să stea la baza exercitării oricărui drept.

BIBLIOGRAFIE:

1. Acte normative:

¨         Constituţia României, aşa cum a fost revizuită în 2003.

¨         Codul Civil actual;

¨         Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954,  privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;

¨         Legea  nr. 30/18.05.1994, publicată în M. Of. Nr. 135/31.05.1994,  modificată prin Legea nr. 79/1995 privind ratificarea protocolului nr. 11 la Convenţia  pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;

¨         Proiectul Codului Civil.

2. Lucrări de specialitate:

◘     Corneliu Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007

◘     D. Chirică, Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coproprietar, în rev. „Dreptul” nr. 11/1998;

◘     N. Deaconu, „Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi – indiviziune şi /sau coproprietate”, în rev Dreptul nr. 6/2003;

◘     I. P. Filipescu, Dreptul civil , Editura Actami, Bucureşti, 1998;

◘     D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună, Ed. Luminalex, Bucureşti, 2000;

◘     Remus Sas, „Din nou  despre posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coindivizar”, rev Dreptul nr. 9/2006

◘     Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Vol.I- II, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004-2006;

◘     V Stoica, „Coproprietatea obişnuită în lumina dispoziţiilor legale actuale şi a celor din proiectul codului civil. noţiune, principii şi exercitare” rev. Dreptul nr. 4/2005;

◘     P. Truşcă, Drept civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005;

◘     O. Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Drepturi reale, Ed. Luminalex, 2003.

3. Internet:

www .csj.ro, sit-ul oficial al Curţii Supreme de Justiţie.

www.echr.coe.int.

CUPRINS

◘       Introducere. 1

v      Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi obişnuită. 2

1. Noţiune. Terminologie. Natură juridică. 2

  1. Proprietatea comună pe cote-părţi şi indiviziunea. 3

3. Reglementare. 3

4. Principiile coproprietăţii obişnuite. 3

A. Regula unanimităţii 4

I. Exercitarea atributului posesiunii în cazul coproprietăţii obişnuite. 5

II. Exercitarea atributului folosinţei (ius utendi şi ius fruendiîn cazul coproprietăţii obişnuite. 6

►    Exercitarea dreptului de a utiliza bunul (ius utendi) şi de a-l folosi (ius fruendi). 6

actele materiale. 6

actele juridice. 8

III. Exercitarea atributului dispoziţiei. 10

►    Dispoziţia materială. 10

►    Dispoziţia juridică. 10

1) Dispoziţia juridică având ca obiect dreptul de proprietate în ansamblul său. 10

a) Soluţia de principiu. 10

b) Situaţia acţiunii în revendicare. 11

c) Situaţia actelor juridice de dispoziţie încheiate cu încălcarea regulii unanimităţii. 15

B. fiecare copărtaş are un drept propriu exclusiv asupra cotei-părţi ideale din dreptul 15

2) Dispoziţia juridică având ca obiect cota-parte din dreptul de proprietate. 15

◘       Consideraţii finale. 16

BIBLIOGRAFIE: 18


[1] Legea  nr. 30/18.05.1994, în M. Of. Nr. 135/31.05.1994,  modificată prin Legea nr. 79/1995 privind ratificarea protocolului nr. 11 la Convenţia  pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

[2] Adoptată la Roma la 4 nov. 1950, în vigoare la 03.09.1953, Convenţia  pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cunoscută sub denumirea- Convenţia  Europeană a Drepturilor Omului.

[3] Constituţia României, art 21, alin 1.

[4] Corneliu Bârsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, 2007, p. 163.

[5] Ibidem,

[6] Ibidem.

[7] Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Vol. II, Editura Humanitas, 2004-2006, p. 49.

[8] Idem, p26.

[9] Corneliu Bârsan, op. cit, p. 164, a se vedea şi V Stoica, op. cit, Vol II, p. 53; în sens contrar, indiviziunea este sinonimă cu coproprietatea, a se vedea: N. Deaconu, „Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi – indiviziune şi /sau coproprietate”, în rev Dreptul nr. 6/2003, Remus Sas, „Din nou  despre posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coindivizar”, rev Dreptul nr. 9/2006.

[10] V Stoica, „Coproprietatea obişnuită în lumina dispoziţiilor legale actuale şi a celor din proiectul codului civil. noţiune, principii şi exercitare” rev Dreptul nr. 4/2005.

[11] Corneliu Bârsan, op. cit, p. 165.

[12] V Stoica, rev Dreptul nr. 4/2005, p. 37.

[13] Într-o altă opinie, titlul de proprietate ar include în conţinutul său juridic uzul, folosinţa şi
dispoziţia; în acest sens, a se vedea D. Chirică, Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un.singur coproprietar, în „Dreptul” nr. 11/1998, p. 23.

[14] V. Stoica, op. cit., Vol. II, p. 60, a se vedea şi nota 37, şi rev Dreptul nr. 4/2005.

[15] V. Stoica, op. cit., Vol. I, p. 240.

[16] Ibidem, şi următoarele.

[17] Idem, Vol. II, p. 55.

[18] Idem, p. 61.

[19] Ibidem.

[20] Idem, p. 63.

[21] Corneliu Bârsan, op. cit, p. 166.

[22] V. Stoica, op. cit., Vol. II, p. 63.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 64.

[25] Corneliu Bârsan, op. cit, p. 166.

[26] Idem, p. 167 şi nota 1.

[27] Ibidem.

[28] A se vedea:  similitudini între partajul de folosinţă pe anumite perioade de timp şi proprietatea periodică.V. Stoica, op. cit, Vol. II, p. 65.

[29] Corneliu Bârsan, op. cit, p. 167.

[30] Ibidem.

[31] V. Stoica, op. cit., Vol. II, p. 67.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Gh. Beleiu, op. cit, , p. 135.

[35] Corneliu Bârsan, op. cit, p. 168

[36] Potrivit art. 1514 alin. 1 C.civ.,- asociatul însărcinat cu administrarea bunului poate să încheie toate actele juridice de administrare fără acordul celorlalţi asociaţi, în măsura în care nu acţionează în mod dolosiv.

[37] Corneliu Bârsan, op. cit, p. 168-169.

[38] Idem, p. 169 şi nota 1.

[39] Ibidem.

[40] V. Stoica, op. cit., Vol. II, p. 71.

[41] Cap.

[42] V. Stoica, op. cit., Vol. II, p. 74.

[43] Ibidem.

[44] Trib. Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 662/8.04.1960, CD. 1960, p. 356.

[45] R. Sas, op. cit, p. 85.

[46] Ibidem.

[47] Corneliu Bârsan, op. cit, p. 170.

[48] A se vedea sit-ul oficial al Curţii supreme de justiţie, Cauza Lupaş contra României, publ. în  M. Of. Nr. 464 din 10iulie 2007.

[49] Ibidem.

[50] Corneliu Bârsan, op. cit, p. 171.

[51] Ibidem.

[52] Dan Chirică, Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un coindivizar, rev Dreptul nr 11/1998.

[53] Ibidem.

[54] A se vedea O. Ungureanu, Cornelia Munteanu, Drept civil. Drepturi reale, Ed. Luminalex, 2003,  p. 246.

[55] D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună, Ed. Luminalex, 2000, p. 169.

[56] O. Ungureanu, Cornelia Munteanu, op. cit., p. 246 şi D. Chirică, op. cit., p. 23

[57] P. Truşcă, Drept civil, Editura Universul Juridic, 2005, p. 89

[58] D. Chirică, op. cit., p. 23

[59] A se vedea capitolul final al lucrării: Consideraţii finale, punctul i., p. 16.

[60] V. Stoica, op. cit., Vol. II, p. 75-76.

[61] A se vedea R. Sas, Din nou despre posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coindivizar, în Dreptul nr. 9/2006, p. 86 şi urm.

[62] V. Stoica, op. cit., Vol. II, p. 76.

[63] Ibidem.

[64] Idem, p. 77.

[65] Ibidem.

[66] Idem, p. 78, a se vedea şi nota 91 (Vânzarea bunului altuia).

[67] Idem, p. 79.

[68] Idem, p. 85, a se vedea şi doctrina franceză, C. Aubry, C. Rau, op. cit., p. 404 şi alţi autori invocaţi de v Stoica, aceeaşi pagină, nota 107; Pentru doctrina română, a se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti Bălăncscu, Al. Băicoianu,  G. N. Luţescu, C. Stătescu, E. Chelaru, C. Bîrsan, op. cit, p. 171, L. Pop, aceeaşi notă, 107.

[69] Corneliu Bârsan, op. cit, p. 171.

[70] V. Stoica, op. cit., Vol. II, p. 85.

[71] D. Chirică, op. cit., p. 29-30.

[72] A se vedea în acest sens, V. Stoica, op.cit, vol. II, cap. III-Proprietatea comună, p. 45-111.

[73] V. Stoica, op. cit., Vol. II, p. 58.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s