RĂSPUNDEREA CĂRĂUŞULUI

Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”

Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative

Specializare: Drept

Disciplina: Dreptul transporturilor

RĂSPUNDEREA CĂRĂUŞULUI

PENTRU

PIERDEREA LUCRULUI SAU AVARIEREA ACESTUIA

ŞI PENTRU

NERESPECTAREA TERMENULUI DE EXCUTARE A CONTRACTULUI

Lucrare realizată de:

Petre (Lişman) Fănuţa

Student: anul al III-lea

Grupa: 2.

Sesiunea – Mai 2009

***********************************************************************

PLANUL LUCRĂRII

I.        Introducere.

1.     Răspunderea civilă. Noţiune.

¨      Efectele contractului de transport.

2.     Răspunderea contractuală a cărăuşului.

¨      Exonerarea de răspundere a cărăuşului (art. 425 Cod comercial).

¨      Cauze de înlăturare a răspunderii.

3.     Limitarea răspunderii.

II.        Convenţia C.M.R.

a.   Pierderea şi avarierea lucrului. Întârzierea în eliberarea încărcăturii la destinaţie.

v  Răspunderea cărăuşului conform Convenţiei C.M.R.

b.  Felurile răspunderii.

Răspunderea contractuală.

Răspunderea personală şi pentru alţii.

Răspunderea cărăuşului pentru:

pierderea lucrului şi avarierea acestuia;

nerespectarea termenului de executare a contractului.

Introducere.

Înainte de a aborda tema privind strict răspunderea cărăuşului pentru pierderea lucrului şi avarierea acestuia sau pentru nerespectarea termenului de excutare a contractului, este necesar să analizam şi să calificăm ca natură juridică, contractul de transport ca izvor de obligaţii.

Deseori literatura de specialitate nu face decât să enunţe definiţia contractului de transport ca fiind o deplasare, o strămutare de mărfuri.[1]

Pentru a putea cuprinde toate laturile unui raport juridic ce se naşte ca urmare a încheierii unui contract de transport este necesară o definiţiie unitară[2] şi care să indice şi natura juridică a contractului.

O astfel de definiţie este următoarea: contractul de transport este „convenţia prin care o parte, cărăuşul profesionist se obligă, în schimbul unei remuneraţii, să efectueze o deplasare de persoane sau de bunuri pe o anumită distanţă, cu un vehicul corespunzător”[3].

Conform cu dispoziţiile art. 1470 alin. 2 Cod civil, contractul de transport se încadrează în categoria locţiunii de lucrări (locatio operis faciendi), iar potrivit art. 1474 Cod civil este o locaţiune de servicii. În realitate, conform opiniei majoritare, contractul de transport este o prestaţie de servicii deoarece obiectul activităţii cărăuşului constă în deplasarea în spaţiu a unor persoane sau mărfuri, organizată, supravegheată şi dirijată de cărăuş, care este un transportator de profesie. Mai mult decât atât, pe lângă aceste prestaţii de bază ale contractului de transport există şi obligaţii adiacente, una dintre ele fiind cea de pază a lucrurilor, obligaţie care face şi obiectul lucrării de faţă. Sub acest aspect, deşi colateral totuşi important, Codul civil asimilează cărăuşul cu un depozitar conform art. 1473.

În literatura de specialitate s-a mai afirmat că datorită faptului că transportatorul trebuie să pună la dispoziţia celeilalte părţi contractante spaţiul necesar de încărcare, ar putea fi vorba despre o închiriere (loctio rei) diferită de contractul de transport dar, aşa cum s-a afirmat: „vehiculul de care se serveşte cărăuşul are caracter cu totul auxiliar în săvârşirea prestaţiunii”[4].

Ca o specie a contractului de prestări servicii[5], prezintă caracteristici comune cu întregul gen din care face parte dar şi caracteristici proprii.[6]

O primă caracteristică este dată de faptul că prestatorul serviciului de transport nu este un prepus al clientului ci este un partener în contract, executându-şi obligaţiile asumate.

Cărăuşul aduce la îndeplinire contractul încheiat pe propriul său risc, fiind un contract cu titlu oneros şi caracterizat conform art. 3 pct. 13 Cod comercial drept un contract comercial prin săvârşirea actelor actelor obiective de comerţ.

Totodată este un contract sinalagmatic, având în vedere reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor. Contractul generează obligaţii în sarcina fiecărei părţi contractante.[7]

Un aspect asupra căruia s-au exprimat opinii diferite este caracterul consensual sau real al contractului. O calificare extrem de importantă deoarece, în funcţie de modul cum este calificat contractul se stabilesc şi îndatoririle în sarcina părţilor.

Astfel, există unanimitate de păreri în calificarea transortului de persoane ca fiind unul consensual. Opiniile se diferenţiază în privinţa contractului de transport de bunuri.

Opinia la care personal achiesăm este cea potrivit căreia, indiferent de tipul de transport, contractul este unul consensual pentru următoarele motive: contractul se încheie conform voinţei părţilor care odată ce au devenit concordante dau naştere obligaţiei de predare a bunului în sarcina expeditoului ca un act de executare a contractului care generează astfel în sarcina cărăuşului îndatorirea de restituire a acstuia.

Mai mult decât atât, aşa cum s-a arătat[8] în literatura juridică, pentru ca validitatea încheierii unui contract real, pe lângă acordul de voinţă este necesară şi remiterea lucrului ori, în cazul contractului de transport considerăm că pentru încheierea valabilă a contractului de transport este suficient să se realizeze acordul de voinţă al părţilor, indiferent de forma în care se realizează, predarea bunului ce face obiectul contractului putâd fi făcută concomitent încheierii contractului după cum ea poate fi făcută şi ulterior, neafectând validitatea contractului.[9]

Una din trăsăturile specifice contractului de transport rezultă din efectele pe care le produce faţă de destinatar care este o terţă persoană în raport cu contractul de transport încheiat între expeditor şi cărăuş. În măsura în care destinatarul aderă la un astfel de contract, el devine titular de drepturi şi obligaţii în raport cu cărăuşul deşi nu a contractat cu acesta nici prsonal nici prin mandatar. Vorbim astfel de o derogare de la principiul clasic de drept: res inter alios acta, aliis neque prodesse, neque nocere potest (lucrul convenit între unii nu poate fi nici vătămător nici folositor altora).

Poziţia juridică a destinatarului în contractul de transport, a fost şi ea văzută diferit în literatură. Astfel, potrivit cu teza gestiunii de afaceri, cărăuşul acţionează ca un negotiorum gestor al destinatarului. O altă opinie susţine că expeditorul, în calitate de cedent, transmite drepturile ce decurg din contract în favoarea destinatarului care devine astfel cesionar.[10]

Prima dintre teze nu poate fi primită deoarece, potrivit art. 987 Cod civil, iniţiativa gestiunii de afaceri aparţine gestorului ori, în contractul de transport iniţiativa nu aparţine acestuia ci expeditorului mărfii. Mai mult decât atât, în materie de transporturi drepturile destinatarului faţă de cărăuş se nasc la momentul ajungerii mărfii la destinaţie.[11]

Potrivit cu cea de a doua opinie, poziţia destinatarului este una defavorabilă, asemănătoare succesorului cu titlu particular al expeditorului. Orice excepţii ce pot invocate expeditorului ar putea fi invocate şi destinatarului ceea ce-l pune în situaţii vulnerabile privind realizarea drepturilor sale.[12]

O însemnată parte a autorilor de specialitate susţin teoria potrivit căreia drepturile destinatarului provin dintr-o operaţiune juridică numită stipulaţia pentru altul. Dezavantajul acestei teorii este dat de faptul că stipulaţia pentru altul produce efectul de a crea numai drepturi în favoarea beneficiarului iar în contractul de transport destinatarului (beneficiar) îi incumbă şi anumite obligaţii.

Potrivit unei alte opinii[13], poziţia juridică a destinatarului este una particulară, de certă originalitate, ca titular de drepturi autonome izvorâte nemijlocit din contractul de transport.

De cele mai multe ori, contractul de transport rezultă din operaţii de vânzare de mărfuri, de trimitere în comision, în gaj, în baza unui mandat, din închirierea sau asigurarea unor bunuri care constituie raportul juridic fundamental. Oricât ar fi de strânsă relaţia dintre cele două operaţii, exemplu, vânzare şi transport, contractul de transport are un conţinut şi o formă juridică proprie, care-l deosebeşte şi în acelaşi timp, îi conferă autonomie deplină în raport cu oricare contract civil sau comercial.

Cărăuşul, în lipsa lucrului, este în imposibilitate să execute contractul şi are acţiune în daune contra acestuia, pentru motivul că nu şi-a îndeplinit o obligaţie luată prin contract şi viceversa, în ce priveşte răspunderea cărăuşului faţă de expeditor. Predarea lucrului este o condiţie pentru executarea contractului şi nu pentru perfectarea lui.

În literatura de specialitate, recentă, se opinează că destinatarul poate fi considerat ca un titular de drepturi autonome, născute nemijlocit din contractul de transport. El dobândeşte aceste drepturi faţă de cărăuş încă de la data încheierii contractului de transport, fiind subordonate prin efectul legii unui termen suspensiv, până la sosirea mărfii la destinaţie şi unei condiţii rezolutorii, aceea de a accepta sau refuza să adere la contractul de transport.

Pe de altă parte, expeditorul poate şi el revoca drepturile destinatarului, înlocuindu-l cu alt destinatar, în timpul parcursului pe care-l străbate încărcătura.

Răspunderea civilă. Noţiune.

În definirea răspunderii, ab initio, trebuie făcută o anumită opţiune privind premisele, funcţiile şi fundamentul acesteia.

Doctrina majoritatră românescă pleacă de la realitatea faptei ilicite, ca premisă, afirmându-se că numai o faptă ilicită poate să atragă după sine răspunderea civilă delictuală pe care o defineşte ca o sancţiune[14] specifică dreptului civil, aplicată faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.[15]

Diferit de doctrina românescă, definiţia dată răspunderii civile de cea franceză pleacă de la realitatea daunei, afirmându-se că o persoană este civilmente responsabilă atunci când este ţinută să repare o daună suferită de altul sau că o persoană este responsabilă de fiecare dată când trebuie să repare o pagubă sau este definită ca obligaţia  de a repara paguba pricinuită altuia.[16]

Prin ea însăşi, răspunderea civilă este definită ca „obligaţia celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită extracontractuală care îi este imputabilă, de a repara astfel paguba pricinuită[17]”.

De cele mai multe ori, răspunderea civilă este subsumată conceptului larg de răspundere juridică, cea din urmă fiind definită drept „un complex de drepturi şi obligaţii conexe care, potrivit legii, se naşte ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice, în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi al îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept[18]”.

Ca raport juridic, răspunderea civilă apare ca o răspundere în acţiune declanşată de o conduită vinovată ce trebuie sancţionată, pentru ca astfel să fie avertizat autorul faptei în vederea conduitei sale viitoare, devenind astfel un mijloc de reeducare a cetăţenilor, realizând totodată şi prevenţia[19].

Prin universalitatea sa, instituţia răspunderii depăşeşte sfera dreptului, ea fiind o instituţie proprie societăţii ca atare[20]. Astfel, problematica răspunderii se ridică în orice segment de activitate omenească, drept o sancţiune generală a tuturor normelor de conduită, inclusiv a tuturor regulilor de drept, iar respectarea acestor norme de conduită constituie o necesitate vitală, ştiut fiind faptul că în marea  lor majoriate acţiunile umane sunt susceptibile să genereze răspundere[21].

În cadrul răspunderii juridice, ocupând un loc central, răspunderea civilă are caracter de drept comun în raport cu răspunderea ce se antrenează după normele ce aparţin tuturor celorlalte ramuri de drept, constituind un complement necesar al acestor forme de răspundere juridică.[22]

Gradul de generalitate al principiilor şi regulilor sale evidenţiază importanţa răspunderii civile, aşa explicându-se şi faptul că pentru cazuri noi, nereglementate încă, în care se pune problema reparării unui prejudiciu, altele decât cele avute în vedere de legiuitorul român din secolul trecut şi pentru care nu există reglementare expresă specială, se recurge la dispoziţiile de principiu ale răspunderii civile, consacrate de art. 998 şi art.999 Cod civil, incidente astfel pentru orice activitate prejudiciabilă.[23]

Având în vedere importanţa socială a răspunderii juridice, ea a fost preluată şi reglementată în mai toate statutele profesionale, îmbrăcând forme specifice fiecărei profesii. Astfel, vorbim astăzi de răspunderea funcţionarului public, de cea a cadrului didactic, de răspunderea avocatului şi alte asemenea. În conţinutul răspunderii juridice pentru fiecare dintre profesii este cuprinsă şi răspunderea civilă, stabilindu-se limitele şi condiţiile în care aceasta va fi angajată,  derogându-se, mai mult sau mai puţin de la dreptul comun.

În reglementarea de drept comun, pentru a fi angajată răspunderea civilă, după cum se afirmă în doctrină[24], este necesar a fi îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: să existe un prejudiciu; să existe o faptă ilicită; să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu iar fapta să fie săvârşită cu vinovăţie.

În dreptul românesc, întregul edificiu al răspunderii civile, în toate formele ei, este aşezat pe fundamentul culpei.

În afară de răspunderea pentru fapta proprie, Codul civil, în articolele următoare instituie şi răspunderea pentru fapta altuia, discuţii ce vor fi făcute într-o altă secţiune.

În literatura juridică s-a remarcat distincţia dintre răspunderea civilă şi cea patrimonială sau materială, ultimele două fiind condiţionate de existenţa unui contract de muncă şi crearea unui prejudiciu angajatorului,  pentru care vinovatul răspunde cu propriul său patrimoniu, în acest caz fiind vorba de un raport de prepuşenie.

Efectele contractului de transport.

În cele ce urmează, considerăm că este necesară o punere în evidenţă a caracterelor juridice ale contractului de transport, dat fiind faptul că în funcţie de calificarea ce i se dă pot fi stabilite efectele contractului şi desigur, de aici se va pleca şi în stabilirea răspunderii contractuale.

Contractul de transport dă naştere la drepturi şi obligaţii pentru părţi (expeditor şi cărăuş) încă de la formarea contractului şi continuă pe timpul executării lui, până la predarea lucrului transportat către destinatar când iau naştere drepturi şi obligaţii şi în sarcina celui din urmă.

Astfel, în materia ce o vom studia, ne vom opri asupra acelor obligaţii ale contractului care au strânsă legătură cu instituţia răspunderii cărăuşului pentru pierderea lucrului şi avarierea acestuia şi cu nerespectarea termenului de executare a contractului.

La încheierea contractului de transport, obligaţiile cărăuşului care ne interesează sunt: să-i predea expeditorului un exemplar din scrisoarea de trăsură (duplicat), care face dovada predării mărfii; să constate viciile aparente în ambalare, deoarece primirea bunurilor fără nici o rezervă constituie o prezumţie că ele nu aveau vreun viciu de ambalare şi în caz de pierdere sau degradare, va răspunde de pagubă; să supravegheze conservarea, paza şi integritatea bunurilor de la preluare şi până la predarea lor către destinatar.

Îndatoririle în executarea contractului de transport pe care dorim să le subliniem şi care au legătură strânsă cu răspunderea ce face obiectul lucrări de faţă sunt: să conserve marfa pe întreg parcursul, până la destinaţie; să elibereze mărfurile destinatarului, după verificarea stării mărfurilor ajunse la destinaţie şi plata taxei de transport de către destinatar.

De asemenea, au importanţă în materia ce o studiem, şi obligaţiile destinatarului precum cea de a verifica documentele de transport şi mărfurile pe care le preia de la cărăuş, sub aspect cantitativ şi calitativ. În cazul în care constată diferenţe de greutate, urme de violare, avarii sau pierderi, este dator să încheie un proces-verbal de constatare cu delegatul cărăuşului sau un organ neutru în prezenţa unei comisii; dacă părţile nu cad de acord sau una din ele refuză să facă această constatare; să plătească sumele restante datorate cărăuşului altfel născându-se dreptul de retenţie al cărăuşului.

În raport cu aceste obligaţii poate fi stabilită astfel răspunderea cărăuşului.

Răspunderea contractuală a cărăuşului.

Premisa generală a răspunderii contractuale o constituie actul juridic, convenţia care preexistă producerii prejudiciului, ca urmare a neexecutării obligaţiei asumate de cărăuş.[25]

ü   Contractul de transport conferă răspunderii calificarea contractuală dacă întruneşte cumulativ trei cerinţe:

  1. contractul să fie valabil din punct de vedere juridic (cauzele de nulitate înlătură caracterul contractual al raporului juridic şi ca atare şi pe cel al răspunderii);
  2. în temeiul convenţiei este necesar să se stabilească raporturi juridice nemijlocite între păgubit şi autorul prejudiciului (între cărăuş pe de o parte şi expeditor sau destinatar, pe de altă parte);
  3. prejudiciul să rezulte din neexecutarea totală sau parţială a unei obligaţii asumate prin contract (nu are importanţă dacă obligaţia încălcată este prevăzută expres sau este implicită – art. 970 alin 2 Cod Civil[26]).

ü   Atât cărăuşului individual cât şi întreprinderii de transporturi li se aplică aceste condiţii generale ale răspunderii. Astfel, condiţiile generale de răspundere sunt: fapta păgubitoare; vinovăţia, prezumată (poate fi răsturnată); prejudiciul suferit de expeditor sau destinatar; legătura cauzală dintre faptă (comisivă sau omisivă) şi prejudiciu.

ü   Modul în care intervin aceste condiţii generale prezintă unele deosebiri. Cărăuşul individual răspunde pentru propria faptă dar nu este exclus să răspundă şi pentru fapta altuia iar transportatorul persoană juridică răspunde, de regulă pentru faptele prepuşilor săi dar nu este exclus să răspundă şi pentru fapta sa proprie.

ü   Fapta păgubitoare. Aceasta poate fi atât una comisivă cât şi una omisivă.[27] Întotdeauna este o încălcare a condiţiilor contractuale, o nerespectare sau o încălcare a uneia din obligaţiile asumate. Astfel, fapta – denumită ilicită în literatura de specialitate – se materializează în neexecutarea de către debitor (cărăuş) a prestaţiei ce-i incumbă sau în săvârşirea unor fapte care împiedică sau întârzie aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate.

ü   Sfera răspunderii contractuale este mai restrânsă decât sfera răspunderii delictuale.[28]

ü   Totuşi, răspunderea juridică a cărăuşului este agravată, comparativ cu dreptul comun al răspunderii contractuale. Înăsprirea regimului decurge din natura angajamentului pe care şi-l asumă cărăuşul.

ü   Cărăuşul acceptă să îndeplinească o obligaţie de rezultat şi ca atare orice deficienţe în executarea prestaţiilor asumate pot genera daune şi astfel se angajează răspunderea acestuia, culpa cărăuşului fiind prezumată[29].

ü   Cărăuşul, pentru a fi exonerat, va trebui să facă dovada că alte cauze, ce nu-i sunt imputabile, au generat prejudiciul.

Exonerarea de răspundere a cărăuşului (art. 425 Cod comercial)

El poate fi exonerat de răspundere dacă dovedeşte existenţa următoarelor situaţii: forţa majoră, cazul fortuit, viciul lucrului, fapta expeditorului sau a destinatarului. Există deci o prezumţie de culpă a cărăuşului pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate.

Prezumţia de culpă a cărăuşului încetează, dacă s-a convenit altfel, sau dacă bunurile prin natura lor sunt perisabile, situaţie în care destinatarul trebuie să dovedească culpa cărăuşului. În caz de întârziere în executarea contractului are loc o reducere din preţul transportului.

Exonerarea de răspundere a cărăuşului pentru avaria sau pierderea mărfii transportate are loc în cazurile prevăzute de dreptul comun: starea de necesitate, ordinul legii şi consimţământul creditorului, fapta terţului şi cele enumerate de art. 425 Cod comercial: cazul fortuit sau de forţă majoră, viciul propriu al lucrurilor sau natura lor, faptul expeditorului sau al destinatarului.

Cauzele de înlăturare a răspunderii.

  • Starea de necesitate înlătură caracterul ilicit al faptei păgubitoare a cărăuşului, dacă aceasta a fost săvârşită în scopul de a salva de la un pericol iminent şi de neînlăturat, vieţi omeneşti sau bunuri importante (art. 45 alin. 2 Cod penal).
  • Ordinul legii. Îndeplinirea unei activităţi impuse ori permise de lege poate să înlăture caracterul ilicit al faptei păgubitoare şi să ocazioneze, de exemplu, întreruperea unui transport aflat în curs de desfăşurare. Tot în temeiul legii, se pot lua măsuri de rechiziţionare a unor mijloace de transport.

În ambele cazuri, cărăuşul are drept la despăgubiri corespunzătoare prejudiciului propus. Potrivit Legii nr. 132/1997 art. 1 alin. 1 “proprietarii bunurilor rechiziţionate au dreptul la despăgubiri, dacă bunurile au suferit degradări sau devalorizări”, iar în conformitate cu alin. 3 din acelaşi articol, “proprietarii sau deţinătorii vehiculelor rechiziţionate pentru participarea la concentrări, exerciţii şi antrenamente de mobilizare, au dreptul la plata serviciilor prestate cu mijloacele respective”.

  • Consimţământul creditorului care se concretizează într-o clauză de nerăspundere, sau cel puţin de restrângere a răspunderii, constă în declaraţia acestuia că înţelege să renunţe integral sau numai în parte, la despăgubiri.

Asemenea stipulaţii, favorabile cărăuşului sunt admisibile în limitele legii, potrivit principiului volenti non fit injuria (celui ce este de acord, nu i se face o nedreptate). Principiul libertăţii contractuale, prevăzut de art. 969 Cod civil permite încheierea unor convenţii sau includerii în contract a unor clauze de neresponsabilitate ori de diminuare a răspunderii, dar cu unele excepţii, expres prevăzute de lege, destinate a ocroti pe contractantul aflat în stare de inferioritate.

Limitarea răspunderii.

Principiul libertăţii contractuale (969 Cod civil) poate duce la inechităţi în raporturile juridice dintre părţi motiv pentru care legiuitorul a instituit anumite limitări exprese. Sunt şi limitări care se întemeiază şi pe principii generale de drept.

Astfel legiuitorul a prevăzut sunt anumite clauze de nerăspundere interzise prin lege. În virtutea art. 441 Cod comercial, sunt nule şi de nul efect orice stipulaţii care să excludăă obligaţiile în transporturile pe calea ferată, chiar dacă ar fi fost permise prin regulamente generale sau particulare.

Codul comercial prevede următoarele limitări de răspundere:

a) când se transportă lucruri fragile sau lucruri care se strică uşor, animale sau lucruri pentru care transportul urmează să fie făcut în anumite condiţii, se poate stipula că pierderea sau stricăciunea provine din viciul lucrurilor transportate, din cauza naturii lor sau din faptul expeditorului sau a destinatarului, cu excepţia unei culpe grave (art. 426 Cod comercial);

b) cărăuşul poate să stipuleze răspunderea într-un anumit procent din valoarea bunului transportat, dacă lucrurile sunt prin natura lor supuse în timpul transportului la o micşorare în greutate sau în măsură (art. 429 Cod comercial);

c) cărăuşul nu răspunde pentru lucrurile transportate decât în limita valorii declarate (art. 431 Cod comercial);

d) art. 411 Cod comercial prevede că orice stipulaţie care ar exonera sau limita, în transporturile pe calea ferată, obligaţiile şi răspunderile stabilite prin art. 417-419, 425, 427, 428-430, 432, 436 şi 440 Cod comercial, sunt nule, chiar dacă ar fi fost permise prin regulamente generale sau particulare ori s-ar stabili că preţul transportului să fie mai mic decât cel cuprins în tarifele ordinare.

Convenţia C.M.R.

Pierderea şi avarierea lucrului. Întârzierea în eliberarea încărcăturii la destinaţie.

În faza deplasării mărfii pe itinerariul stabilit, cărăuşul îşi exercită principala sa obligaţie contractuuală şi răspunde în cazul neîndeplinirii corespunzătoare a acestora. Cauzele care-i pot atrage răspunderea sunt enumerate de art. 17 pct. 1 din Convenţia[30] C.M.R. astfel, textul mai sus menţionat are în vedere următoarele fapte specifice care ar putea fi imputabile transportatorului şi anume:

–        pieredrea totală sau parţială a mărfii;

–        avarierea acesteia;

–        întârzierea în eliberarea încărcăturii la destinaţie.

Pierederea mărfii. Dispariţia încărcăturii în timpul transportului printr-un fapt material cert nu este greu de dovedit. Ceea ce poate naşte probleme în  plan probator este dată de dispariţia lucrului ce reiese doar din împrejurarea că bunul nu a ajuns la destinaţia convenită.[31]

Pentru astfel de situaţii, Convenţia C.M.R. a instituit anumite prezumţii relative (iuris tantum) de pierdere, reglementând totodată şi consecinţele găsirii ulterioare a încărcăturii ce s-a presupus a fi dispărută.

Astfel, operează prezumţia de pierdere în două situaţii, stabilite distinct de art. 20, pct. 1 din Convenţie:

1)          beneficiarul transportului poate să considere marfa pierdută, fără a  prezenta alte dovezi, când aceasta nu a fost eliberată în termen de 30 de zile de la data la care a expirat termenul convenit a primi marfa;

2)          dacă prin scrisoarea de trăsură nu s-a fixat data ajungerii la destinaţie, marfa va fi considerată ca fiind pierdută la expirarea unui termen de 60 de zile de la data la care cărăuşul a primit marfa spre a fi expediată.

Totdată, Convenţia C.M.R. reglementează şi situaţiile în care marfa presupus pierdută a fost găsită ulterior.

Astfel, infirmarea prezumţiei de pierdere operează diferit, după cum beneficiarul transportului mai este sau nu interesat să intre totuşi în posesia mărfii deşi a fost despăgubit anterior de pierderea suferită[32].

Cu alte cuvinte, Convenţia stabileşte un drept de opţiune pentru destinatarul beneficiar. El poate opta pentru eliberarea mărfii găsite sau nu.

Dacă acesta doreşte să-şi recupereze totuşi marfa, trebuie, conform art. 20 pct. 2, „să ceară în scris” acest lucru, cărăuşul având obligaţia ca în momentul în care marfa a fost găsită, să-l încunoştiinţeze „de îndată” cu privire la aceasta, în cursul anului care urmează plăţii despăgubirii. După primirea cererii, transportatorul este obligat să comunice, tot în scris, petiţionarului, confirmarea primirii unei astfel de cereri.

Datorită acestui drept de opţiune cărăuşul are obligaţia de a-l anunţa pe solocitant de găsirea mărfii, acesta trebuind să se conformeze cerinţelor art. 20 pct. 3, potrivit căruia este obligat să plătească transportatorului despăgubirile încasate de la acesta pentru marfa considerată pierdută şi totodată creanţle ce rezultă din scrisoarea de trăsură, deducându-se cheltuielile care ar fi fost cuprinse în despăgubirile primite. La rândul său, solicitantul are dreptul să obţină despăgubirile datorate de cărăuşpentru întârzierea înregistrată la eliberarea mărfii.[33]

Într-o astfel de situaţie credem că va putea opera cu succes compensaţia datorită faptului că sunt îndeplinite condiţiile pentru stingerea în acest mod a obligaţiilor rezultate.

Dacă destinatarul este dezinteresat de marfa regăsită, pasivitatea acestuia se va putea manifesta diferit. Astfel, o modalitate este aceea de a nu depune cerere de returnare a mărfii pierdute, în eventualitatea găsirii ei ulterioare. O altă modalitate se manifestă prin lipsa de răspuns la înştiinţarea despre găsirea mărfii ce i-a fost trimisă de cărăuş. Aceste situaţii vor fi asimilate conform situaţiilor descrise de pct. 4 al art. 20 din Convenţia C.M.R. şi anume cu cazul în care marfa pierdută a fost găsită după expuirarea termenului de un an de la de la plata despăgubirii de către transportator. [34]

Această similitudine se explică prin faptul că cererea de restituire a mărfii pierdute produce efecte numai dacă încărcătura este descoperită până la limita duratei de un an de la data plăţii despăgubirilor. Astfel, în situaţiile date, fiind vorba de un bun abandonat[35], transportatorul urmeză să dispună de marfă. Ca atare, acesta va putea valorifica marfa conform prevederilor Convenţei şi în conformitate cu legea locului unde se găseşte marfa.

Întârzierea în executarea contractului privind eliberarea mărfii.

În privinţa termenului de depăşire a termenului de predare a încărcăturii la destinaţie, Convenţia C.M.R. la art. 19 deosebeşte două situaţii de fapt diferite.

a)          Situaţiile în care este fixată o dată în scrisoarea de trăsură şi marfa nu a fost eliberată în termenul convenit. Respectarea datei prevăzute în contract este obligatorie, fără să fie necesară o avertizare din partea din partea destinatarului sau expeditorului. Punctualitatea, în ziua convenită, se impune de la sine, de plin drept.[36]

b)          În lipsa unei date concrete prestabilite, criteriul e constituit de timpul considerat rerezonabil pentru un transportator diligent, necesar pentru parcurgerea distanţei convenite. Dacă durata respectivă este depăşită, se consideră că există întârziere la eliberarea mărfii. Textul evocat mai sus menţioneză faptul că în aprecierea timpului rezonabil trebuie să se ţină cont de circumstanţe concrete precum „ timpul necesar pentru asamblarea unei încărcături complete în condiţii normale”.

Răspunderea cărăuşului conform Convenţiei C.M.R.

Prin contractul încheiat cu expeditorul în scopul de a deplasa încărcătura, cărăuşul îşi asumă o obligaţie de rezultat.[37] În consecinţă, transportatorul nu se poate apăra făcând dovada că a acordat toată atenţia şi grija încărcăturii, nici că s-a comportat cu diligenţa profesională necesară. Pentru a fi exonerat de răspundere, acesta nu poate invoca nici defecţiunea vehiculului deoarece avea obligaţia verificării funcţionalităţii acestuia cum nu poate invoca nici culpa persoanei de la care a închiriat autovehiculul, conform art. 17 pct. 3 din Convenţia C.M.R.

Exonerarea de răspundere (contractuală) se justifică numai în condiţiile instituite de punctele 2 şi 4 ale art. 17 din Convenţie.

Felurile răspunderii.

În deplasarea mărfii conform cu condiţiile statornicite de  Convenţie, dacă se produc pagube, se poate angaja răspunderea cărăuşului atât în plan delictual cât şi în plan contractual pentru fapta proprie şi pentru fapta altuia, când este cazul.

Răspunderea contractuală.

Această răspundere face obiectul aproape exclusiv al Convenţiei C.M.R. Aceasta deoarece răspunderea delictuală, conform cu art. 28, pct. 1, răspunderea cărăuşuluio este guvernată de legea care se aplică pierderii, avariei sau întârzierii survenite în cursul unui transport de mărfuri supus Convenţiei. Trimiterea are în vedere lex causae, determinată de normele conflictuale ale instanţei judecătoreşti sau arbitralecompetente.

Răspunderea personală şi pentru alţii.

Cărăuşul îşi asumă înainte de toate o răspundere personală pentru încălcarea obligaţiei convenite – obligaţie de rezultat. Mai mult decât atât, transportatorul răspunde şi pentru alte persoane cum e menţionat în art. 3 din Convenţie.

Astfel, cărăuşul răspunde pentru faptele prepuşilor săi ca şi pentru propria sa faptă.

Regimul juridic al răspunderii personale cât şi delimitarea acesteia faţă de răspundereapentru prepuşi sunt determinate de legea normal aplicabilă statului organic al cărăuşului. Se aplică în genere sistemul de drept în vigoare în ţara de la sediul întreprinderii de transport în cauză, aşa numita lex societatis.[38]

În situaţia în care, pentru pierdere, avarie sau întârziere intervine răspunderea extracontractuală a uneia dintre persoanele pentru care cărăuşul este chemat să răspundă, acesta poate, în temeiul art. 29 pct.2, să se prevaleze de dispoziţiile art 17, 23 şi 25 care exclud răspunderea cărăuşului sau o predetermină ori limitează despăgubirile datorate.

BIBLIOGRAFIE:

I. Acte normative, tratate, convenţii, statute internaţionale, recomandări:

  • Codul civil;
  • Codul comercial;
  • Convenţia C.M.R. de la Geneva din 1956 privind contractul internaţional de mărfuri pe şosele.

II. Lucrări de specialitate:

  1. O. Căpăţînă, Gh. Stancu, Dreptul transporturior, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2002;
  2. M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972.

3. S. Neculaescu, Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, în rev. Dreptul nr. 2/2007;C. Stătescu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor. Răspunderea civilă delictuală, Bucureşti, Tipografia Universitară, 1980;

4. L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

5. C. Stătescu, C. Bîrsan, Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ca izvor de obligaţii (Răspunderea civilă delictuală), în „Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor”, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002;

  1. Gh. Stancu, Curs de dreptul transporturior, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2007;

7. Gh. Vintilă, Daunele morale. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006.

CUPRINS.

Introducere. 3

Răspunderea civilă. Noţiune. 5

Efectele contractului de transport. 7

RAspunderea contractualA a cArAuSului. 8

Exonerarea de răspundere a cărăuşului (art. 425 Cod comercial) 9

Cauze de înlăturare a răspunderii. 9

Limitarea rAspunderii. 9

ConvenTia C.M.R. 10

Pierderea şi avarierea lucrului. Întârzierea în eliberarea încărcăturii la destinaţie. 10

RAspunderea cArAuSului conform ConvenTiei C.M.R. 12

Felurile răspunderii. 12

Răspunderea contractuală. 12

Răspunderea personală şi pentru alţii. 12

BIBLIOGRAFIE: 13


[1] Gh. Stancu, Curs de dreptul transporturior, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2007, p. 39.

[2] Ibidem.

[3] O. Căpăţînă, Gh. Stancu, Dreptul transporturior, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2002, p. 48.

[4] E. Cristoforeanu, Despre contractul de transport în Gh. Stancu, op. cit, p. 41.

[5] Gh. Stancu, op. cit, p. 41.

[6] Idem, p. 42.

[7] O. Căpăţînă, Gh. Stancu, op. cit, p. 51.

[8] C. Stătescu, C. Bârsan, Drept Civil. Teoria generală  a obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti 2002, p. 28.

[9] O. Căpăţînă, Gh. Stancu, op. cit, p. 53.

[10] Idem, p. 60.

[11] Ibidem.

[12] Gh. Stancu, op. cit, p. 51.

[13] Idem, p. 52.

[14] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil.Teoria generală a obligaţiilor, op. cit, p. 126.

[15] S. Neculaescu, Reflecţii privind fundamentul răspunderii civile delictuale, în rev. Dreptul nr. 2/2007, p. 37.

[16] Idem, p. 36.

[17] M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 7.

[18] M. Costin, O încercare de definire a noţiunii răspunderii juridice , în R.R.D. nr. 1/1970, p. 83.

[19] C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 136.

[20] Gh. Vintilă, Daunele morale. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 2.

[21] M. Costin, op. cit., p. 75.

[22] Gh. Vintilă, op. cit., p. 3.

[23] Ibidem.

[24] Idem, p. 144.

[25] O. Căpăţînă, Gh. Stancu, op. cit, p. 170.

[26] Art. 970 Cod civil: Convenţiile „obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.”

[27] O. Căpăţînă, Gh. Stancu, op. cit, p. 172.

[28] C. Stătescu, C. Bârsan, op. cit., p. 126.

[29] O. Căpăţînă, Gh. Stancu, op. cit, p. 175.

[30] Convenţia C.M.R. de la Geneva din 1956 privind contractul internaţional de mărfuri pe şosele.

[31] Gh. Stancu, op. cit, p. 322.

[32]Gh. Stancu, op. cit, p. 322.

[33] Ibidem.

[34] Gh. Stancu, op. cit, p. 323.

[35]Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] O. Căpăţînă, Gh. Stancu, op. cit, p. 173.

[38] Gh. Stancu, op. cit., p. 325.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s